Sentimentul violent al nostalgiei
Fiindcă îmi place să zgândăr în superstiția etimologiei, am dat peste originea termenului asociată de medicul Johannes Hofer pe la 1690 — ah! ce vremuri — cu dorul de casă al mercenarilor elvețieni. Am râs în sinea mea la gândul că acest sentiment, pe care eu îl percep având mai degrabă conotații sensibil-romanțioase, a fost patentat în contextul unor masculi brutali, agresivi și elvețieni, o națiune care îmi inspiră calvinism și mecanisme reci.
Prea puțin contează ce-mi inspiră mie Elveția, fie cea de secol XVII, fie cea de secol XXI, cert e că nu-mi inspiră vreo nostalgie, dar, de m-aș muta acolo, în mod cert mi-ar provoca un dor de casă. Problema pe care îmi vine să o ridic este aceea a nostalgiei în contextul «cetățeanului universal», acest individ care este acasă oriunde. Punkist fiind, mă dezic de Diogene; trasez frontiere între «un vagabond» și «un golan», deși nu toți disting între acestea, vorba cântecului: “e golan, e vagabond, dar n-ai ce-i face, tot acasă se întoarce”, că tot vorbim de nostalgie.
Nomadul nu este un cetățean al lumii, fiindcă nomadismul și cetățenia se exclud, iar nomadul este acasă oriunde e alături de ai săi. Acasă al său nu este un spațiu fizic totemizat și însușit la nivel afectiv; pentru nomad, acasă înseamnă oameni — prieteni, familie, neamuri — și, privind acest model, în raport cu cetățenismul «atroce» al elvețianului, putem specula cel puțin că împământenirea și încetățenirea dau nostalgiei asocierea ei cu spațiu-timpul, chiar dacă această investire se face tot prin oameni, la fel ca în cazul nomadului. Frământările fetiței Heidi, personaj germanic asemenea mercenarilor elvețieni, nu-s legate absolut de peisajele alpine, pe cât sunt legate de viața alături de bunicul său.
«Cetățeanul universal», cosmopolitul zilelor noastre, nu mai are la dispoziție nici măcar dulăii vagabonzi ai lui Diogene. De-asta, cosmopolitul nu-i acasă nicăieri, fiindcă el nu prinde rădăcini în spațiu-timp, tocmai din pricina superficialității sale în relațiile inter-umane. El este inapt să stabilească legăturile acelea despre care vorbește vulpea lui Exupery, a căror stabilire cere stabilitate. Această creatură empatică, incluzivă, politicoasă și liber-exprimătoare este din foarte multe puncte de vedere opusul acelui mercenar elvețian, pe spinarea căruia s-a croit semnificantul unui sentiment mai vechi. Naționalitatea și patriotismul post-pașoptiste își au rădăcina în doruri și nostalgii, ca orice sentiment dureros, fiind în esență violent. Cinismul lui Diogene este o fugă de aceste sentimente dureroase și violente, iar cinismul, așa cum îl percepem azi, ca atitudine aproape nihilistă față de viață, este o fugă de latura violentă și agresivă a durerii, pe care o invalidăm numind-o frustrare, de parcă ar fi ceva rușinos.
Nu întâmplător conservatorismul și suveranismul sunt evident legate de nostalgii. Eterna devenire a culturii americane, care a făcut virtute din arivism, s-a oprit brusc în sloganul nostalgic “Make America Great Again”. Acest “again” a fost primul moment de nostalgie în scurta istorie a Statelor Unite, iar asta arată cât de intensă este forța sentimentului “Paradisului Pierdut”.
Nostalgia este un sentiment personal care se întoarce mai devreme sau mai târziu, acționând și mai puternic la nivelul maselor și căruia nimeni nu-i scapă, dovadă mișcările sociale angrenate de aceasta. Prin intenție ori întâmplare, omul tot ajunge în Valea Plângerii și se întoarce în a monte, la originea vieții sale, atâta timp cât în el mai există o urmă de violență, adică, de viață.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Sentimentul violent al nostalgiei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 