Râde Kosmos de Anthropos
Când vine vorba de armonii am o patimă a ordinii, patimă pe care o sfidez ascultând Jazz mai ales Bebop și Hard Bop, iar când simt că-s îndârjit ascult Free Jazz de’al lui Ornette Coleman. Cei care mă citesc știu mai de mult că nu-s musai un împătimit al obiectivității după cum, simultan, fac tot posibilul să nu reduc subiectivitatea la propria mea personalitate.
Țin să fac uneori asemenea introduceri în ideea că oricât s-ar strădui omul să pătrundă «obiectivul» și «universal-valabilul», oricât ar năzui la vreo cunoaștere independentă de experiență, tot prin limitele minții personale o face, astfel că, ceea ce se cuvine făcut atunci când afirm sau susțin un lucru sau altul, este să avertizez cititorul despre propriile fixuri și obtuzități ce dau baza de interpretare inerentă a orice am trăit sau citit sperând că la rândul său acesta privește într-ale sale și se gâlcevește cu argumentele și perspectivele mele pentru a obține poate un al treilea set străin de amândoi.
Asta ar fi o invitație la armonie prin dezacordaj, prin ruperea măsurii și a ritmului angrenajelor minții care adesea prind praf și rugină, de prea mult uz, ori prea puțin. Dar spuneam că-s fiert pe ordini și nu mințeam, ordinea-i secvență sau ierarhie stabilite de legi și criterii, unele triviale la urma urmei, cum ar fi faptul că 2 îi este superior lui 1 și totuși locul I îi e superior locului al II-lea, chiar dacă cel din clasa I a școlii e în urma celui de clasa a II-a, în timp ce în tren e invers. Aici intervine jocul simpatic prin care ierarhizăm tot soiul de lucruri prin cuantificări și măsurări pe baza cărora elaborăm criterii de ordonare prin care asamblăm sisteme utilizate la ordonat, stabilind apoi ce anume este «mai» — mult sau puțin, important sau neimportant etc.
Însă când vine vorba de a stabili ce sistem de ordonare este «mai» în raport cu altul, ne izbim de necesitatea unui sistem de ordonare de alt rang utilizabil la ordonarea altor sisteme de ordonare și eu îl stabilesc pe-al meu și dumneata pe-al tău și ne certăm și căutăm un arbitru, care la rândul său își va croi — sau va împrumuta — un sistem al său prin care să le ordoneze pe ale noastre, să decidă care este «mai» și tot așa până când devine evident că nici rațiunea și nici logica și nici experiența și nici intuiția nu vor putea da vreodată naștere unui sistem de criterii universal valabil și tot de-asta căile Domnului sunt nebănuite și bravo lor.
Pricepând acestea aș zice că noțiunea antică de „Kosmos” vine să ne potolească ambâțurile moderniste și chiar medievaliste de rigidizare a perspectivei asupra structurii realității, fiindcă la urma urmei, chiar dacă practica e cea care ne omoară, teoriile sunt cele care ne mănâncă zilele, deopotrivă cu paradigmele și principiile și dogmele și axiomele și ethosu’ și zeitgeistu’ și weltanshauungu’ de-ajungem vai de daseinu’ nostru de prăpădiți, praf în nările universului fătat din strănutul zgomotos al originii.
Kosmosul vine cu perspectiva armoniei inevitabile — aș adăuga eu — și forțez nota afirmând că armonia-i mai degrabă soră cu veșnicia, în timp ce ordinea-i soră cu infinitul, în sensul că prima e ceva cu natură de prezență, ceva afirmativ, pozitiv și proptită mai curând în temporalitate, în timp ce, ordinea e ceva mai curând o-pozitiv, nu musai negativ, ceva care se opune haosului și legat de spațialitate, ca atunci când Parmenide s-a întrebat cum de există mai degrabă ceva decât nimic și în orice caz, până și în paradoxurile lui Zenon, eu unul văd o îndepărtare de armonie spre necesitatea omenească a imprimării de ordine, prin punerea la îndoială și falsificarea în paradox — prin falsificare, nu mă refer la contrafacere, mă refer la faptul că «falsum» ca valoare logică de adevăr este definit prin A este non-A, adică simbol al contradicției.
Și este cumva la mintea cocoșului că între cele ale lumii, dacă vrei să aduci o nouă ordine e necesar sa o tragi pe cea existentă în absurd, revelând haos, din care altă ordine să fie ridicată.
Realitatea însă are propriile ei legi și criterii ce dau naștere unei armonii de ansamblu, motiv pentru care un alde Leibniz a decretat că asta-i cea mai bună lume posibilă, referindu-se desigur la întreg ansamblul cosmic, nu la circăria și belicoșenia Europei în care trăia, că doar nu era un pârlit de existențialist supărat pe viață.
Rămâne demn de observat cum «haosul» de la nivelul cuantelor, pe care noi îl numim haos doar din pricina unor limite de măsurare care la urma urmei sunt limitele noastre, nu ale muonilor sau leptonilor — limite ce dau dificultăți de predicție —, devin tot mai largi pe măsură ce se acumulează salturi cantitative, astfel încât deși nu pot prevedea unde se va așeza leptonul în clipa următoare, pot fi sigur că drăcia asta de telefon compus din particule șugubețe, are să șadă tot la mine în mână, cât timp asupra sa n-are să intervină un ghiont demodat newtonian, care să-i strice lui repaosul, iar mie dichisul.
Armonia se regăsește întotdeauna doar în ansamblu și în «big picture». Distanțarea de detaliile diavolului, de apucătura despicării firului de păr revelează evidența tendinței coregrafice a realității. În timp ce introspecția de tip endoscopic aduce tot mai mult sentimentul de paradox și absurd și iluzia stringenței de ordonare. De exemplu n-am auzit încă de oameni cu tulburări obsesiv compulsive angoasați de dezordinea stelelor de pe cer, care vorba ceea, serios vorbind, chiar arată ca rezultatul unui strănut pe-o vitrină, dar până și oameni fără asemenea tulburări vor remarca iritați greșelile mele de scriere, chit că în ansamblu sunt irelevante.
Deși armonia cosmică — scuze pentru pleonasm — este ceva ce devine lesne evident, impredictibilitatea alegerii omenești pare s-o tulbure, însă numai în ochii și în mintea omului, fiindcă lui Jupiter sau galaxiei Andromeda nici că-i pasă mai mult decât unui oarecare șobolan ori cristal de cuarț și de-asta ne batem capul aici cu omul, nu cu Jupiter sau cuarțul și nici măcar cu «armonia cosmică».
După cum avertizam la început, tot la subiectiv ajung, iară asta fiindcă nu mă pot sustrage cu totul acestei apucături ale mele care nu-i tocmai în armonie cu universul și care provoacă mai degeaba dezordine tocmai printr-o atitudine nihilistă față de paradox și absurd, elemente fără de care am pune pe foc aproape toată filozofia și ambițiile ei de a soluționa paradoxuri, de a face ordine acolo unde omul a văzut dezordine.
A trăi în armonie cu interiorul și exteriorul înseamnă mai înainte de orice a renunța la subordonarea unui față de celălalt, balanța variază printre oameni și popoare ceea ce face ca lumea aceasta să aibă o dinamică uimitoare, tocmai prin dezacord, prin inevitabila succesiune dintre echilibru și dezechilibru, fiind imposibilă trecerea de la o stare de echilibrul la alta fără trecerea prin dezechilibru și tot așa droaie de legități ale acestei armonii pe care noi ăștia din urmă o vedem a fi un haos, o dezordine, o nebunie curată fără să ne punem zdravăn problema că haosul e numai în mintea noastră pururi nedreptățită.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Râde Kosmos de Anthropos” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 