Protagonismul ca eșec al eroismului
Mă întrebam în ce măsură eroismul implică strict sacrificiul de sine. Este Iisus un erou? Dar Ulise? Cât despre Iason sau Hercule, deși cu greu se poate vorbi de sacrificiu cu privire la cei doi eroi ai legendelor grecești, cu tot cu sfârșitul lor tragic, din unghiul sacrificiului se poate spune că toți sfinții creștinismului sunt eroi. Apare deci o suprapunere între eroism și martiriu, dar bunul simț al rațiunii cere să nu scufundăm eroismul al martiraj, eroul fiind la urma urmei mai mult decât un martir.
Și desigur, putem dezbate îndelung despre frontiera celor două stabilind limite clare de care nimeni nu va ține cont atunci când vine vorba de confuzia eroismului cu protagonismul, că doar și în cărți sunt eroi, cum ar fi Jean Valjean, Dimitri Karamazov ori Sancho Panza la urma urmei. Isteț ar fi să admitem că avem de a face cu un termen greu pe care dicționarul nu poate să-l încapă, deopotrivă cu „morală“, „adevăr“ sau „libertate“, că de-ar putea, n-am mai avea rost de filozofie, mai ales de când științele s-au ramificat mai ceva ca tulpinile de țelină, fără să aibă totuși beneficiul înzdrăvenirii de potență al plantei în cauză, ba chiar dimpotrivă, dar să trecem peste subiect, ca să nu-l ocolim.
Și cu toate că subiectul eroismului e grabnic inepuizabil, mai mult îmi vine să m-arunc asupra unui fenomen post-modern întețit zdravăn în ultimii ani: super-eroismul. Putem observa cu față de variantele originare ale super-eroilor, variantele recente sunt atinse la nervi, kriptonita nu mai e suficientă, ei sunt și «supra-umanizați» în drame, sub argumentul multi-dimensionalității de personalitate, nu ca frierii ăia inexpugnabili de la origini.
Dacă eroul grec, de regulă și semi-zeu, era preponderent tragic, super-eroul post-modern e dramatic, suferă și el cu glas tare, ca mine și ca dumneata, ca să fie cum ar veni: „relatable”. Ce să mai, super-eroul este și supra-om prin dramele sale, nu doar prin puterile sale, că orice membru necititor de Nietzsche al clasei medii știe că ce nu te omoară te face mai puternic etc. etc. etc.
De observat e și neo-portretizarea antagoniștilor, cu accentul pe faptul că ei nu-s proști și răi de proști ce sunt, sunt răniți și neînțeleși, ca orice paranoic la urma urmei și uite așa a apărut Joker acum niște ani, o capodoperă deosebit de reprezentativă pentru aceste vremuri în care boala de nervi e fetiș de bon ton și orice om are cel puțin o zodie și o tulburare nervoasă, iar DSM-ul șade pe noptiera oricărei dudui fierte pe vindecare, self-growth, self-help, self-care și mai știu eu ce alte năzbâtii mai născocesc americanii.
Curajul de a înfrunta moartea, chestiune altminteri asociată eroilor din războaie, este astăzi ceva aproape irelevant, fiindcă moartea nu mai există, toți vom trăi veșnic tineri și vom dansa la festivaluri la 80 de ani ca moșii ăia de pe tik tok. Amețiți de paradoxuri ca „less is more” sau „vulnerabilitatea este putere” ne îndepărtăm privirea de orice denotă abundență și potență, căutând mizerabilismul și gâlceava. Orice activist se cred un erou al gurii sale mari, duduind de «impact» și «influență».
Trăim o epocă a anxietății, iar anxiosul confundă controlul cu puterea, fără a avea nas să priceapă că acesta este întocmai un efect al percepției de neputință proprie, de-asta când sunt bolnav îi pun pe alții să facă și să dreagă pentru mine și găsesc satisfacție întocmai din propria impotență, că de nu eram bolnav, puteam și singur să fac destule lucruri.
Într-o astfel de lume eroismul devine ceva desuet și apoi ușor ușor se sucește și se transformă în cu totul altceva, mai precis, eroul se reduce la caracteristica sa de salvator, după care își pierde rostul de model, fiecare om devine eroul vieții sale și ca protagonist și ca salvator și ca ființă prepotentă, sacrificându-se pe sine însuși lui însuși asemenea lui Odin atârnat cu capul în jos de copacul vieții, dar fără a regăsi altă înțelepciune decât aceea că lumea-i rea, nedreaptă și pute.
Eroismul ca îmbinare și dedicare de virtuți sau ca eșec al potențialului eroic, după cum e cazul lui Iason sau Hercule, au cam dispărut, dar asta întocmai din pricina răspândirii «arhetipului eroului» despre care vorbește Jung, în care împricinatul șablonului duce viața ca pe o legendă clișeică, întâlnind la tot pasul balauri și obstacole, fiert pe un «journey» continuu, gonind după aventuri — «experiențe» le zice — lucrând parcă la o biografie, nu la trăit o viață, dramatizându-și existența din incapacitatea de a face față tragismului acesteia și tocmai acest «protagonism» cu accente masochiste și snobism al suferinței produce apetență pentru «flaws» și «imperfecțiuni», show off și ieșiri cabotine, din pricina cărora eroismul a ajuns să fie mai degrabă un fake it til you make it de tip cel mult quijotesc, dar mai degrabă bovaric.
“ I need a hero / I’m holding out for a hero ‘til the end of the night / He’s gotta be strong, and he’s gotta be fast / And he’s gotta be fresh from the fight”
Cânta cândva Bonnie Tyler și astăzi toți psihologii i-ar sări în cap și toți cititorii de literatură de librărie-ceainărie i-ar explica o mulțime de lucruri pe care ei sunt convinși că le-au înțeles. Cam așa cu eroismul în vremurile astea plictisitoare în care cel mai mare curaj e să fii singur și cea mai mare putere este aceea de a capta atenția, superb acest paradox!
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Protagonismul ca eșec al eroismului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 