Privilegiul șansei de a rata
Într-o lume chinuită de obligativitatea succesului, ratarea este nu doar lipsa succesului ci neîndeplinirea unui imperativ, a unui «trebuie» absolut. În asemenea condiții ratarea poate aduce cu sine un miraj al eliberării, ca și cum în clipa în care ratez scap de acea presiune a performanței și a reușitei «cu orice preț» — preț care e cel mai adesea propria sănătate de nervi sau propriul suflet.
Într-un asemenea cadru în care succesul e obligație, ratarea devine o problemă de ispită, o tentație tot mai atrăgătoare. Astfel îmi vine în minte imaginea unui fotbalist care are de tras șutul decisiv care să-i aducă echipei titlul de campioană, iar el își ia avânt și șutează în tribune aiurea spre dezamăgirea tuturor, fiindcă și-a băgat piciorul în speranțele, munca și așteptările tuturor.
În măsura în care fotbalistul cu pricina pricepe că miza vieții sale este în altă parte, nu în așteptările celorlalți, gestul poate fi eliberator, dar la fel de bine se poate abține de la asemenea demonstrații lovind mingea cu gândul nu la așteptări, ci la responsabilitatea pe care o are față de coechipieri, fiindcă și ei au luptat alături de el, îndurând aceeași presiune.
Astfel aș putea atribui ratării o formă de câștig, în măsura în care ea e tratată ca armă secretă pe care numai posesorul ei o cunoaște și a cărei folosire o amână, având luciditatea de a pricepe că reușita e o alegere, nu o obligație. Poți rata în orice moment dorești, dar de ce ai face-o?
De asemenea îmi vine în minte concluzia lui Zorba: “ai mai văzut vreodată o prăbușire așa splendidă?”. Treaba asta n-ar trebui văzută drept minciună de sine cu scopul minimizării trăirii negative a eșecului, ci sub forma pasiunii angrenate în proces, fiindcă acolo unde procesul este trăit cu toată ființa — adică nu sub un continuu sentiment de sacrificiu și renunțare —, eșecul sau izbânda sunt deopotrivă desăvârșiri, nu mai contează dacă ai ratat sau ai reușit, contează că ai trăit din plin truda, indiferent de rezultatul ei.
De-aici devine evident că o viață «ratată» nu-i una predominată de înfrângeri, după cum o viață reușită nu-i una predominată de victorii. O viață ratată este cea dusă mereu în goana unui scop ulterior, în goana izbândei, abordare ce are ca rezultat o viață formală și netrăită, iar de la o asemenea lipsă de viață, uneori, numai ratarea ne poate salva.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Privilegiul șansei de a rata” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 