Cătălin Marin
Omul mediu : ocaua lumii
Ori de câte ori aud cuvântul “mediocritate”, îmi vine în minte o discuție de cârciumă dusă cu un amic student pe la economie acum vreo câțiva ani, pe tema “L’homme moyen”, ușchită de Adolphe Quetelet. Ideea sa de a potrivi măsurătoarea omului peste clopotul lui Gauss a stat în destul de mare măsură la baza pătrunderii statisticii în domeniile socio-umane, oferind astfel o bază mai «credibilă» a acestora în conformitate cu moda iluministă și modernistă a «victoriei științelor».
Principiul redus e destul de simplu: oricum ai alege criteriile de măsurare și le-ai plasa peste un eșantion uman vei obține o distribuție normală — așazisul clopot gaussian —, asta însemnând o masă medie dominantă și niscai minorități inferioare și superioare sub buzele «clopotului». Un exemplu este distribuția normală a măsurătorilor coeficientului de inteligență, unde avem o masă medie consistentă între 90 și 120 (sau cam așa ceva), o minoritate superioară «peste medie» la peste 120 și o minoritate inferioară sub 90 — minoritate însemnând: semnificativ mai puțin numeroasă. Inferioară însemnând valori sub media dominantă și superioară, evident, peste media dominantă.
Spre bucuria celor care suferă de sindromul macului înalt și care n-au somn noaptea în pat fiindcă cineva, undeva, se crede «superior», în funcție de criteriile de măsurare, orice om este parte a unei mase medii, din cel puțin un punct de vedere. Dar spre nefericirea acestora nu toți oamenii ajung să iasă de sub fusta clopotului, deși, pe o scară a psihopatiei, un individ cu un grad excepțional de psihopatie va ieși statistic sub buza superioară, iar cea mai mare parte a celor măsurați, vor ieși ca fiind mediu psihopați.
Cam asta e joaca în statistici, te pun ăștia pe scară, vrei nu vrei, chit că te scot cu 0.02 homofobie și 0.0001 rasism. Nu există scăpare de pe scalele relative și asta-i soarta.
Dincolo de această introducere menită să ridice lampa chioară peste misterioasele măsurători ale omului și societății, vorbim despre mediocritate și urmărim suprapunerea ei cu «măsura tuturor lucrurilor», care, în final e tot omul, din moment ce este singurul apt să măsoare, în virtutea darului subiectivității. Da da, dragi tovarăși și pretini, chiar dacă rigla e o obiectivă și absolută, noțiunea de măsură în sensul de «mare sau mic» e un produs al subiectivității, că de-aia n-au gâzele și leoparzii cântare și ocale.
Vorba lui Gil Scott Heron:
“am întâlnit o femeie într-un bar, i-am spus că sunt greu de cunoscut și aproape imposibil de uitat
ea a zis că am un orgoliu cât Texas
dar eu sunt nou aici și uit
asta înseamnă mare? Sau mic?”
Iar fiindcă asemenea scale sunt relative, iar măsura și criteriile de măsurare sunt treburi subiective, chit că măsurarea poate fi obiectivă, apare simpatica intersecție cu așazisa emisferă «cealantă» a omului, cea fiartă pe creativitate și artistoșenie, nu atât conform științei, pe cât convingerii comunale.
“Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” Matei 7:2
Ei, uite aici exemplu de atenționare asupra riscului prezenței creativității în măsură, fiindcă, vrem nu vrem, măsura ne determină judecata, iar judecata ne determină acțiunile și deciziile, și astfel celui care măsură i se va da, iar celui care n-are măsură i se va lua și asta’i soarta și bravo ei.
Aș zice astfel mai departe că de-ar fi să găsesc un criteriu fundamental al unei scale a mediocrității, acel criteriu ar fi raportarea la «justa măsură», cu cât omul este mai meschin și mai sucit în clasificările sale, precum și ignorant la adresa unui sistem de valori, cum o fi el acolo, cu atât gradul său de mediocritate ar fi mai ridicat — conform a ceea ce spuneam la început. Astfel am avea oameni de-o mediocritate excepțională peste medie și unii de-o mediocritate excepțională sub medie și o mare masă medie de mediocrii. Spre hazul nostru al tuturor vă îndemn să vă întoarceți la explicațiile anterioare. Acest exemplu caraghios al meu fiind în fapt pertinent în model statistic, dovadă a unei creativități de-o mediocritate vag estimabilă.
Trecând peste jucărelele acestea menite să educe puțin omul cu privire la măsurătorile și creativitatea mediocrilor și misterioșilor «cercetători britanici et al.», e vorba despre faptul că trăim într-o epocă stârnită de fanteziile statistice explozive ale iluminismului și modernismului, unde nu numai măsurătoarea statistică a evoluat, pe cât au luat naștere graficele și reprezentările transformate în veritabile icoane ale «științelelor sociale» — spre spaima neo-psihologilor terorizați de SPSS.
În prezent, creativitatea în domeniul statisticii a depășit limitele bunului simț, iar raționamentul abductiv a încălecat deducția de-au luat-o dracii, sub imperiul unui “A explică B” care umezește lenjeria aproape-intimă a minunatei clase medii, duse la școală mult și degeaba, ca baba surdă la biserică, adică numai așa, să nu zică lumea că n-a luat împărtășania în gură, vorba vine. Și poate că nu-i întâmplător faptul că abuzarea termenului «creativitate» se regăsește tot în rândul clasei medii, duduind de «self-expression», «self-care», «self-development», «self-growth» terorizată mereu de narcisiști pe care orice femeie liberă și independentă i-a cunoscut personal, fiindcă «gas lighting» și «controling» și «sociopath» etc. etc. etc.
Măsura dă dimensiunile experienței realității, chiar dacă nu poate altera circumferința soarelui sau distanța dintre cer și pământ. «Varza măsură» prin opoziție cu «Justa măsură» conduce la o realitate personală informă, iar brodirea creativă a măsurii, duce către o sărăcie a realității subiective ce sfârșește în apogeul culturii de vulg adică acea «aurea mediocritas» — scuzați franceza.
În final să nu uităm că principalele instrumente de măsură ale omului, de la papila gustativă a limbii, la ochii și urechile minții, și de-asta, «cea mai mare mediocritate» este aceea a ne-simțirii, subordonată unei fantezii ce insistă să croiască lumea și omul după chipul și asemănarea ei, rezultând într-un demiurg mediocru, veșnic nemulțumit și nedreptățit de inalienabila lege a firii.
Ca să-l parafrazez pe Dinescu voi zice:
Asta numesc eu mediocritate:
O caznă fertilă a ființei de a fi altceva decât este.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Omul mediu : ocaua lumii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 