Omul: măsura sărăciei
Am fost desigur tentat să m-avânt asupra sărăciei și bogăției metafizice, însă am preferat să amestec lucrurile sub incidența temei de binecuvântare ori blestem și astfel mi-am amintit de o fabulă a lui La Fontaine, citită cândva prin copilărie.
Fabula e despre un bogătaș sătul de cântecele vioaie ale unui cizmar sărman care toată ziua lucra și cânta, așa că îi dăruiește acestuia un sac de galbeni. Cizmarul îngroapă galbenii și începe a fi bântuit de teama pierderii lor în asemenea hal încât își pierde pacea și cheful de viață și în final îi dă înapoi banii bogătașului.
Survine desigur tentația de mușca momeala fabulei în gol, precum vulpea din fabula cu struguri și să conchidem iute: banu-i rău! Mai bine sărac și fericit, că banii n-aduc fericirea, precum și alte clișee convenabile orgoliilor de târgoveți. Dar nu-i așa. Problema cârpaciului era aceea că habar n-avea să își gestioneze averea, nici concret și nici moral. Problema nu e una de avere, pe cât e una de răspunderi și capacitatea de-a a purta o răspundere, fără a sucomba sub ea.
Sărăcia e o binecuvântare pentru cel inapt să ducă responsabilitatea putinței, iar bogăția un blestem. A păstra ori a spori o avere, fie ea fizică sau meta-fizică, înseamnă a duce greutatea unei răspunderi față de aceasta, iar cel mai mare apel la sărăcie este acolo unde om vede în darul vieții un blestem și dă fuga să-l înapoieze ăluia de i l-a dat cu forța. Dă-i amărâtului un Rolls Royce și va intra cu el în toate gardurile, până-l aduce la stadiul de rablă, simțindu-se atunci: eliberat. Cam așa cu viața, dragostea, prietenia, banii și alte soiuri de averi.
Nu-i însă de neglijat complet perspectiva acestei iluzorii eliberări, excesul de orice soi e viciu, însă limita e relativă la subiect. De exemplu sunt acei oameni care își mobilează casele cu obiecte peste putința lor financiară și astfel ajung să se miște în propria casă ca niște fantome, de parcă simpla lor existență ar fi o amenințare la adresa prețiosului mobilier, menit să îi păzească de ei înșiși, pradă unei auto-supra-responsabilizări.
În fapt sărăcia și bogăția se cuvin privite prin lentila libertății, însă pentru cel care libertatea înseamnă a trăi fără consecințe nefaste, fără eșec și izbândă, fără adevăr și eroare, sărăcia este inevitabilă și de-asta poate ajunge să gonească absurd după averi care să-l ducă dincolo de bine și de rău, deasupra oricărei consecințe, a justiției, a ordinii, gonind după putere, dar fără a scăpa vreodată de lațul sărăciei, el având mereu spaima aceea a săracului, de-a fi strivit de unu altul mai avut. Iată capcana superbă a relativismului.
Fiindcă omul este o creatură înzestrată cu ființă subiectivă, orice fapt sau întâmplare din experiența sa are ecou în spațiul său subtil — numit și psihic —, astfel că viețuirea sa își trage referința din acestea, de-asta «adevărata sărăcie» este sărăcia spațiului acesta subtil în care se petrec sentimentele blestemului sau binecuvântării, după temeiuri misterioase și bravo lor!
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Omul: măsura sărăciei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 