Norma, Noima și Ideea – Temelia nebuniei
Voi fi scurt. A zis șarpele, întins de-a latul șinei de tramvai. Mi-aș fi dorit să pot să spun la fel cu toată sinceritatea, soarta voastră fu de așa normă ’ncât, zic tot la fel, însă complet nesincer, mai ales că se cuvine să mă rușinez peste măsură findcă urmează să comit două vulgarități de-odată: să mă auto-repet și să mă auto-citez — iar asta-i mai urât chiar și decât auto-ajutoru’, auto-creșterea, auto-iubirea șu auto-da-feu’ la un loc. Înghit în sec și zic și promit să mă spăl pe mâini după, mai ceva decât Pilat din Pont, în lighenașul său cu legendare zoaie.
“Poate că lumile nebunilor sunt șpanul, rămas de la cioplirea operei lucide”
Asta am zis cândva, așa dintr-o trăznaie de cârciumă, pe urma unei discuții cu’n om întâlnit spontan și care avusese cândva minunata ocazie de a preda logică la un ospiciu. Ați fi uimiți cât de raționali sunt pacienții demni de internat — normali n-or fi, dar logici și raționali sunt sigur, spre marea dvs. perplexitate și insistența cu care «wishful thinkingu’» țipă în dumneata: nu se poate, n-are cum, imposibil, absurd, blasfemie, paradox; dar cum bine știti deja, realitatea nu ține cont de ce crezi dumneata că e logic și rațional, orice om cu mintea întreagă știe asta.
Într-o lume supra-normată spre «maximizarea optimală» a randamentului cost-profit până și în termeni de viață omenească, spiritul de târgoveț devine normă a sănătății, adică e firesc să le dai porcilor perle, dacă asta ți-aduce bunăstare și «market value» pe termen lung — evident — mai ales dacă e scalabil și sustenabil, putând să devină chiar terapeutic acest proces, fiindcă poate duce la vindecarea ta și a altora, dacă ai suficient impact. Ce să mai, sănătate curată.
Ceva din ființa mea îl preferă pe Moise lui Freud și pe Maimonide lui Jung, pe Aristotel lui Foucault și pe Platon lui Comte, ori pe Leibniz lui Voltaire, pe Isus lui Buddha și pe Pavel lui Marx. Preferințele astea nu țin de vreo normă, iar fiindcă nu țin de normă sunt independente de modă, moda nefiind altceva decât omologul normei în termeni estetici — adică sensibil. De-asta dragul de Alonso Quijano, cunoscut și drept Don Quijote sau Cavalerul Tristei Mutre — într-o traducere mai brutală, prin anacronismul său pricinuit de prea mult răsfoit de romane cavalerești, a dat într-o dambla vecină cu Imitatio Christi, doar că în loc de Christos, a găsit model în Amadis de Gaula et al., nebunia sa era mai înainte de orice păcătoasă prin desuetudine. Să umbli în secolul XVII, un secol marcant al dezvoltării și progresului omenesc ce atinsese mari izbânzi — ca Reforma, telescopul și moara de vânt —, cu armuri și lănci și principii demne de Evul Mediu Întunecat, se cheamă domnule că ești nebun. Să declari amor unei urâte care miroase a ceapă? Nebunie. Să smulgi ligheanul unui bărbier și să-l porți pe cap în chip de coif? Nebunie. Să ataci morile de vânt cu arme demodate și improvizate? Efectiv, nu-i normal așa ceva!!! Probabil era schizofrenic sau avea ascendentul în Berbec, altfel nu-mi explic — iar eu trebuie să-mi explic, fiindcă sunt un om rațional.
Pot îngădui multe, orice realist poate asta, altfel n-ar putea fi realist — a zis-o și Nietzsche „artistul nu poate tolera realitatea” deci de-asta nu e realist — ar fi pesimist, nihilist sau existențialist, ori realistul și idealistul trebuie să fie apți de multă îngăduință, fiindcă au de a face ambii cu treburi fixe și insurmontabile, în cazul realistului e vorba de legile nevăzute ale naturii, care sunt fixe, iar în cazul idealistului este vorba de ideile fixe și absolute, care subordonează realitatea și omul — cu “o” mic — și care-s la fel de nevăzute și de perfecte ca legile naturii.
Ideile despre care vorbește Platon, nu-s tot una cu ideile lui Antoine-Louis-Claude Destutt de Tracy — mor cu franțujii ăștia! — , acest proto-tătuc al «ideologiei» și în niciun caz cu ideile de care duc lipsă «creativii» și ce-i superb e că adepții celor trei soiuri de idei nu pot fi încadrați simultan ca întregi la minte, în aceeași normă — n-am să argumentez.
Și uite cum m-am învârtit eu ca smintitul în juril subiectului cu scopul malițios de a te înnebuni pe dumneata și a te scoate în afara normei, forțându-te să cauți legături de bună credință între paragrafele mele dezlânate știind bine că trăim vremuri tulburi în care științele din ograda psihologiei caută să bată patologia în cui, să o măsoare cu metrul de măsurat dereglarea, să o cântărească pe cântarul de cântărit confuzia, s-o cerceteze cu ceasul de cronometrat frântura, adică să scoată nebunia din ochiul privitorului, îndesând în acesta binele, răul, frumosul, urâtul, curatul, murdarul, sfântul și criminalul.
O lume bună e aia în care mai rămân și lucruri ce nu îndură metru, ceas și cântar. În oricare alta nebunia devine peste măsură de normală. Poftim idee absolută!
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Norma, Noima și Ideea – Temelia nebuniei” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 