Nesomnul veșnic sterp al rațiunii
Din păcate prea lesne confundăm rigoarea cu matematicul și conștiința cu rațiunea, deși una este o biată unealtă a minții, iar cealaltă ne înfășoară ființa — ce bine ar fi să știm care-i care, dar fie, dau de pomană un pont pentru cei foști vii și cei neîncă morți, laolaltă. Provocat fiind recent să vorbesc despre zero, am divagat în a vorbi despre mulțimile de numere și cum le categorisim prin matematici, de parcă n-ar fi doar o nesfârșită grămadă și am ajuns a povesti despre diferența dintre cele naturale și cele raționale, care le includ pe cele dintâi, fiind toate apoi îngrămădite în găleata de le numește pe toate reale și drept e că diferența dintre cele zise reale și cele zise raționale e întocmai grămada celor iraționale și-i tare drăguț dacă ne gândim că tocmai aceasta ar putea fi diferența dintre ce-i parte a realității și ce răzbate prin sitele rațiunii omenești, atât de tâmpite uneori încât se străduie să stoarcă din realitate o rațiune de a fi.
Mai trezitoare de interes ar fi întâmplarea că «nimic» nu se întâlnește în natură, că Parmenide nu se întreba chiar de-aiurea, motive pentru care numărul zero a apărut de nicăieri destul de târziu și încă și astăzi se gâlcevesc unii pe tema naturaleței sale, iar prin contrast cu numerele zise naturale, pe care le putem intui aproape reflex privind împrejur către lucruri dincolo de mult ‘au puțin, și care pot fi privite drept efecte ale conștiinței, cele raționale nu se petrec împrejur, nu există jumătăți ori optimi, nici sferturi nici unsprăzecimi, orice lucru spart în bucăți încetează a exista, și multe lucruri încep să ex-iste prin spargerea sa, iară numai prin continuumul intuiției timpului ne rămâne în gândul mereu întârziat o închipuire a întregului din care provin, apoi rațiunea, prin caracterul său produce rații, porții, fracții, adică ficțiuni, nu foarte diferite de corelații și cauzații, prea oarbă fiind în sinea ei pentru a pricepe că analiza ei raționantă, fragmentează realul prin iluzia realității unui întreg dispărut.
Din fericire și din nenorocire, trăirea se întâmplă în continuumul pe care conștiința îl martorește, chiar dacă uneori ‘și-nchide ochii, de-asta bucuria, uimirea, extazul, mâhnirea, nu doar că-s întregi, ci continue — nu se află spațiu vid între clipe — și de-asta nu pot fi fragmentate, de-aceea numerele zise iraționale se cheamă astfel, fiindcă rațiunea nu le poate fractura, fragmenta, nu poate să producă din ele fracții, rații porții, fiindcă sitele ei au și găuri și plinuri, iar nouă ne scapă ori ce strecoară, ori ce rămâne, dar asta nu înseamnă că omul n-o forțează adesea având iluzia că reușește să aibă prin rații(uni) acces la întreg.
Având pretenția de la mine însumi că pricep deplin ce-am scris până acum, adânc și mai presus de rațiune, admit că pot continua s-o întorc pe aceasta îndelung pe șapte «părți», în timp ce despre extaz și alte trăiri din varii spectre, nu pot înșirui prea mult, iar asta nu fiindcă le-aș înțelege mai puțin, ci pentru că am conștiința faptului că înșirându-le în formularea și limbajul acesta, le-aș ciunti, ajungând să confund aceste trăiri, cu ideea mea despre ele, ceea ce ar fi un eșec al sitei rațiunii, cum este de altfel orice confuzie, adică un eșec de dis-cernere.
Pe ce temeiuri punem în opoziție disperarea cu extazul, încadrându-le ca trăiri zise înalte ori joase, mi-e greu să afirm ori justific, dar aș zice că pe căi raționale, omul poate ajunge numai la adâncimea unui infinit negativ sau cel mult: la zero. De-aceea omul năpădit de gânduri și chitit să le sfarme prin rațiuni justificative ori explicative, izbândește cel mult a le pune un capăt, atingând o stare de nul mental în care nu-i e tocmai bine, dar nici tocmai rău — doar o pace bizară.
Avântul către polul trăirii extatice se face printr-un surplus de trăire fundamentală, în sensul că extazul în sine nu-i o trăire, așa cum tensiunea și intensitatea curentului electric sunt doar caracteristici ale acestuia, nicidecum părți componente ori curentul în sine, sunt doar chestiuni de ordin cantitativ, fără calitate, fără natură. Astfel putem avea de a face cu tristeți extatice, nu doar cu bucurii, indiferent că extazul e asociat cu o stare extremă de bine — tristețea nu-i nicicum ceva rău, negativ. În om se pot întâmpla melancolii exaltante, uimirea și înfiorarea se trag chiar din spaimă, o furie explozivă poate aduce un sentiment de putere absolută și tot așa, tot așa, tot așa arătând că trăirea extatică prin tensiunea și intensitatea ei e ceva ce suprimă rațiunea sporind conștiința, anihilând orice compulsie de a analiza, justifica, explica și înțelege, iar frumos e că, de fapt, în extaz, rațiunea nu se suprimă de una singură, ea fiind după cum am spus la început o unealtă, cea care e suprimată e sursa zgomotului interior, care la omul zbuciumat deturnează rațiunea de la rostul ei orientat spre natură, către o luptă deșartă cu intemperiile ființei pe care încearcă s-o stăpânească, atunci rațiunea se încovoaie, eșuează în a mai discerne între conștiință și ea însăși, devine asemenea unei unghii încarnate ce produce și mai multă durere pe măsură ce crește și evoluează.
Această deturnare a funcției rațiunii, care ajunge să analizeze în loc să discearnă, să justifice în loc să înțeleagă, îndepărtează omul de fericire în asemenea hal încât orice nu-i găunos ori chircit ca trăire apare drept non-sens evident, cum este cazul popular al concluziei non-sensului vieții, iscată întocmai din incapacitatea omului de a pricepe că această sită a minții, are două părți, iar el, concentrându-se fix ori numai pe ceea trece prin ciur ori pe ceea ce rămâne la cernere, devine monoman, fixist și din ce în ce mai confuz, tocmai din cauza unei hipertrofii a rațiunii.
Culmile trăirilor pot fi atinse numai printr-o înzestrare și o hrănire a unui lucru despre care vorbește Descartes și a cărui formulare poate să treacă drept paradoxală și anume bunul simț al rațiunii, un simț care se suprapune peste aceasta și care nu-i îngăduie să împartă ceea ce nu poate fi împărțit, nici să separe ce nu poate fi separat, lăsând loc pentru a te mira înainte de a analiza, pentru a te opri din analize ca să poți înțelege, îngăduind ființei să coboare din cap în piept, pentru a atinge adâncimea trăirilor înălțătoare și, convenabil sau nu: absolute.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Nesomnul veșnic sterp al rațiunii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 