ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

Iubirea ca valoare anti-socială

Ah! Dragostea! La ce folosește dom’le și la ce’i bună? Iată poate cea mai proastă întrebare care poate fi pusă despre dragoste, după cum aproape la fel de prost poate fi pusă și cu privire la artă. Întrebarea se cuvine pusă pentru a elimina din start orice context utilitar sau consecințional, din orice judecată legată de ceea ce urmează.

Se știu destul de puține lucruri despre dragoste, însă oricum am defini termenul, clar nu-i nici de teapa șurubelniței și nici de teapa mijloacelor de producție sau teoriilor științifice, este ceva ce ține de ceea ce s-ar putea numi un alt plan, alături de libertate, adevăr, omenie, prietenie adică idei nu tocmai rupte de sensibilitatea și subiectivitatea omenească, dar nici reduse strict la aceasta din misterioase motive servite de bunul simț al rațiunii.

Pentru a evita gâlcevile de bâlci, despre «existența», «ontologia» și în orice caz alte unghiuri care nu-și au rostul aici, prefer să abordez termenul cu tot cu arborele lui de posibile însemnătăți, din unghiul iubirii ca valoare morală. De asemenea resping aici de față nuanțările excedentare, ale amorului, iubirii, dragostei, precum și al șiragului de nuanțe semantice grecești, de la «eros» la «philia» și tot neamul intermediar, oprindu-mă asupra sensului care își are rostul aici și anume acela al iubirii cu origini în eros sau iubirea romantică așa cum ar numi-o unii, deși dacă e să urmărim perspectiva asupra iubirii din perioada romantică, aceasta nu era nici măcar tragică, ci jalnică, sinonimă cu neîmplinirea sau mai precis era un fel de dragoste involuntar platonică.

Oricât de mult s-ar emoționa nevestele măritate cu forța împrejurărilor sau poeții îmbălsămați în absint cetind ori scriind despre iubiri duse de fiecare parte pentru ideea celuilalt, nu-i cinstit să le punem lacrimile crocodiliene în același clondir în care se scurg cele vărsate pentru Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda. De-aici diferența dintre jalnic și tragic.

Astfel, în măsura în care acest sens exemplificat aici prin termenul poate forțat de iubire romantică este destul de clar, ridic problema locului acestui sentiment pe scara valorilor morale în spațiul nostru cultural — nu de alta, dar nu cunosc înseajuns exemple din alte culturi.

Ce cred că poate fi încadrat cert cu privire la cele două exemple e faptul că ambele generează probleme în planul social și în ordinea bine stabilită a vremurilor. Romeo și Julieta calcă ostilitatea celor două familii, iar Tristan și Isolda — după cum și Lancelot și Ginevra — reprezintă cazul unui adulter. Iată deci iubirea ca afront și pericol la adresa valorilor morale unanim acceptate. Iar dacă stăm să urmărim lucrurile de-a lungul timpului, dragostea a reprezentat întotdeauna o amenințare la «buna ordine socială» în care aceasta putea fi o amenințare la adresa căsătoriei, o instituție deosebit de utilă și eficientă din punct de vedere social, asigurând transferul de bunuri, stabilirea de alianțe, perpetuarea dinastiei, menținerea hegemoniilor și averilor.

Dacă o privim din unghiul acesta reiese că dragostea ar fi mai curând o anti-valoare morală, o amenințare la buna ordine a lucrurilor, mai precis urmarea ei ar trece lesne drept comportament anti-social, asemenea trădării, furtului sau înșelătoriei ori cel puțin sustragere de la responsabilitatea față de societate. Îndrăgostiții fiind pasibili de mustrări, pedepse și chiar lapidări în cazul adulterelor. Treaba cu adulterul este simpatică până la urmă, fiindcă deși o căsătorie poate fi «de formă» sau făcută din «obligație socială», adulterul nu poate fi «de formă», chiar dacă nu-i musai stârnit «din dragoste» — nu exclud cazul posibilității prostiei omenești în care a avea amant/ă cunoscută poate fi rost de împăunare, dar și amantul să ți-l alegi de ochii lumii, apăi asta-i curată prostie.

În “1984” al lui Orwell — da, și eu sunt sătul până la greață de invocarea ei excesivă din ultima vreme — apare întocmai o societate în care iubirea romantică este oficial crimă, iată deci, iarăși perspectiva asupra dragostei ca generatoare de comportament anti-social.

Revenind la zilele noastre putem observa destul de iute că această «iubire romantică» nu este nici valoare și nici anti-valoare, nici virtute și nici viciu, bașca dragostea o găsești mai mult prin comedii caraghioase, ori prin filme parcă «educative», borșind a psihologeală de doi bani. Dezvoltarea personală ne pentrează creierașii cu amorul ei de tip bauhaus — forma în coada funcției, placiditate, funcționalitate, moartea pasiunii că e toxică la chakre.

Atunci mă întreb oare ce sărbătorește omul cotemporan degrabă îmbrățișător al sărbătorii de Sf. Valentin? Că de căsătorit se căsătorește când încep să-l lase genunchii și spatele — de altele nu mai zic —, de murit din dragoste nici nu poate fi vorba că trage un cui, bagă un Prozac și se liniștește, de umblat brambura umblă de rupe Tinderu’ în căutarea unei serii adecvate de suflete de împrechere pe termen bine determinat, averi nu prea are de păstrat sau sporit precum aristocrația sau țărănimea ajunsă.

Departe de mine cinismul provincial și nihilismul de mujic școlit prostește, în baza cărora să trag concluzii contradictorii cu ipoteza rostului și sensului termenului de «iubire romantică», ce speculez eu aici este că năzuința străveche a societăților bine ordonate, aceea de a elimina pericolul social al iubirii este aproape împlinită. Inzii au reușit cu multă vreme în urmă, de-asta au căsătorii aranjate și azi și deștepți fiind au lăsat căsătoria forțată, iar sexul după metodă a la kama-sutra, ca nu cumva să ameste careva borcanul de intimitate cu cel de sexualitate, ceea ce în ultimii 30 ani aproape că au reușit de-a binelea și occidentalii.

Ce fraier și Orwell ăsta, păi e la mintea cucoșului cu creier cât mazărea că dacă interzici omului ceva, de-al dracu’ se îndârjește, în «distopia ideală», nu-i interzici omului mare lucru, dimpotrivă, îi îngreunezi calea pe care n-ar vrea s-o apuce, cum ar fi de exemplu să-i scumpești studiile pentru a-i îngreuna accesul la «carieră», adică trebuie să trudească pentru a deveni sclav util social, fiindcă omul e incapabil să renunțe la lucrurile pentru care a suferit și suferă, în timp ce îi lași iluzia unei libertăți fix în direcțiile care îi fondează identitatea și structura, până la punctul în care bietul amărât va răspunde cu titulatura de serviciu când îl întrebi: “Tu cine ești?”. Accesul facil la sex conduce la disprețuirea acestuia și implicit la incapacitatea de a mai percepe legătura dintre iubire și sex.

Tocmai din aceste motive, mai mult ca oricând, iubirea romantică este un sentiment de-a dreptul punkist, un sentiment golănesc, reacționar și subversiv, tocmai prin caracterul să irațional discriminatoriu, centrat pe individ, pe «binele mai mic».

Dacă prin adolescență credeam că libertatea este o condiție premergătoare accesului la dragoste, astăzi am ajuns să cred tot mai mult că în lumea noastră, așa cum este, dragostea este condiția strict necesară a dobândirii libertății.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „Iubirea ca valoare anti-socială” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.