Irațiunea de a fi
A fi. A ființa. Apoi moartea și spasmul desființării trupului, adică privarea lui de ființă. Rigor mortis. Treci peste și judeci la des-ființarea tuturor trupurilor, des-ființarea ultimului trup. Cadavre -îngropate sau nu – întruchipând un oraș părăsit pe care nici natura nu se mai obosește a-l devora cum făcea altă dată cu templele cambodgiene ori mayașe. Uitarea, praful și pulberea. Mai apoi, viața strivită de prăvălirea unui dumnezeu lipotimic sau comatos care și-a strivit puii asemenea unei purcele rozalii și prea grăsane pentru genunchii’i fragili.
Imaginând acestea, deja călăreții apocaliptici trec drept vis frumos, ba chiar dovezi de speranță și săbiile ori trâmbițele îngerilor nemilostivi, durerea și plângerea, groaza și prăpădul trec drept demne de ales în fața nicăierii eterne pe care o visai când tot ce-ți doreai era să nu te mai doară, să dispari, să nu mai fii tu cel devenit una cu tortura, cel prăvălit în Charybda suferinței până la dizolvare. Sfârșit.
Ce nu mă omoară mă face mai puternic, iar ce mă omoară mă deformează în nimicul făr’ de potențial care nu-i nici ordine și nici dezordine, în ceva ce nici nu mai contează că a fost.
În clipa în care te întrebi „a fi sau a nu fi” e deja prea târziu, hotarul a fost călcat, sentimentul eternității a fost întinat de sentimentul zădărniciei, atunci te-ai sinucis deja fără să știi și fără să vrei, zvârlit fiind într-o dilemă tabu și uite de-asta nu mă pot avânta metodic într-o filozofie a neantului și a ființei, fiindcă nu putem concepe nici măcar nimicul în afara ființei, de-asta ne-ființa-i o negație, «absență a..», dar se poate vorbi despre o poezie a vidului și a nicăierii, și mai ales despre odiosul proces al des-ființării, pe care orice ființă vie îl poate stârni asupra altei ființe vii, de la bacteria ce devorează altă bacterie, la firul ierbii care absoarbe seva altuia, la pălăria ciupercii sub care orice se ofilește, la buza antilopei care frânge verdeața, la burta șarpelui ce digeră lent, la musculatura călăului care prăvălește baltagul în ceafa condamnatului. Harșt! Ecce homo! Pot împinge lucrurile și mai departe în detalii însă acolo șade acel diavol ce ispitește perpetuu la despicarea firului. Stop! Leoaica nu știe că ia viața gazelei, vrabia nu știe că ucide râma, dar omul știe. Omul știe întotdeauna ce face, intenția sa de a suprima, de a ucide, de a sfârși este clară.
Nu vorbesc aici despre conștiința scopului uciderii, așa cum bietul Raskolnikov știe cu ce scop și din ce cauză vrea să ucidă cămătăreasa, și nici măcar despre moralitatea intenției ori faptei, vorbesc despre a ști ce înseamnă — nu ce reprezintă — suprimarea vieții, iar această suprimare este uneori scop în sine așa cum a fost de exemplu în cazul oricărui genocid și după cum este în cazul suicidului sau al crimei cu premeditare. În cazul crimelor pasionale, uciderea survine în urma unei orbiri, unei pierderi a minților, uciderea e ceva aproape accidental, chit că fix în crimele pasionale se găsesc acele nenumărate înjunghieri, paradoxal intenția conștientă a uciderii nu-i prezentă. Cel care a ucis din furie oarbă va regreta fapta, cel care a ucis cu premeditare va regreta doar că a fost prins.
Din toate aceste variațiuni ale des-ființării am judecat la una anume, pe care o găsesc a fi cea mai sinistră: sinuciderea cu premeditare, adică acea sinucidere plănuită, calculată și pusă în scenă ca să zic așa, sinucidere care nu-i un act spontan de disperare, efect al unei pulsiuni subite de a te des-ființa, ci act planificat, aproape histrionic, prin care sinucigașul se proiectează pe sine mort, achiziționează cele necesare, scrie o scrisoare de adio, acționează conform unei rațiuni, unei ordini, actul său fiind plin de semnificație, devenind parcă o împlinire, tocmai pentru că este precedat de un plan care se concretizează în plan real, adică este o realizare, în cel mai pur sens al termenului.
Îmi vine în minte o vorbă a unui amic de-acum vrei 20 de ani: luciditatea este momentul în care îți amâni sinuciderea pentru momentul în care vei fi mai puțin lucid. Aici, luciditatea este văzută a fi la maximul posibil, tocmai prin conceperea absolută a neființei. Aici este propusă ipoteza optimistă conform căreia a fi deplin lucid înseamnă a percepe limpede neființa, la un asemenea nivel de claritate încât îți repugnă. Sub această idee mă întreb dacă sinuciderea premeditată survine pe urma unei lucidități ce face posibilă planificarea sau a unei orbiri în care omul este teleghidat de-o voce a minții pe care n-o mai poate amuți și cu care ajunge să se confunde, captivat mai degrabă de scena morții sale decât de dorința clară de a nu mai fi.
Paralel cu ideea aceasta aduc în discuție o situație anecdotică în care două persoane ce scriau la câte o carte au descoperit spre final că nu pot ucide protagonistul, deși ceva din eul auctorial sugera că asta ar fi ordinea lucrurilor. Cum de este posibil ca într-un caz uciderea reală să fie înfăptuită, iar în alt caz o ucidere fictivă să treacă drept ceva ce depășește puterea? Cum de unii pot desființa ceva ce ființează, iar alțiii nu pot anihila ceva ce n-a ființat niciodată? Din fericire nu pot răspunde la aceste întrebări, poate din deficit de intelect, poate din exces de luciditate, nu vom ști niciodată exact, însă tocmai de aia aceste întrebări merită puse, precum și tot soiul de alte întrebări făr’ de răspuns.
Alegerea dintre a fi și a nu fi este întotdeauna o alegere irațională în cazul unei minți sănătoase, iar alegerea irațională va fi mereu în favoarea ființei și în defavoarea neființei, iar asta fiindcă viața nu necesită justificări și rațiuni de a fi. Destui dintre cei porniți în căutarea unui raison d’etre au sfârșit prin a nu-l găsi, striviți fiind apoi de o mulțime de argumente în favoarea nonsensului și a neființei.
Măgarul lui Buridan moare fiindcă nu poate să decidă între cele două căpițe, însă uneori singurul lucru ce continuă viața este incapacitatea de a discerne între a fi și a nu fi, atâta cât timp omul rămâne blocat în această buclă chinuitoare, și orice decizie luată la ieșirea din bucla aceasta devine iremediabilă, indiferent dacă e vorba despre viață sau e vorba despre moarte. Odată ce ai ales viața pe urma punerii în balanță se cheamă că te-ai sinucis filozofic, iar din clipa aceea înainte ființezi din proprie voință, fapt ce desființează „neajunsul de a te fi născut”.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Irațiunea de a fi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 