Întâlnirea schimbării cu mișcarea
În vremurile noastre — mai ales — apar în vorbă des ideo cum ar fi «ceva care mi-a schimbat viața» și e firesc, din moment ce o cultură a fluxului, pentru care noțiunea de soartă e câh sau tabu, nu poate privi lumea decât prin ochii subiectului sau ai lui «Mauvaix Demiurge», orice eveniment este ce face din el subiectul sau o cutiuță croită ad-hoc plină de sens moralism — adică vinovăție — croită anume pentru testarea adrisantului.
Într-o astfel de cultură, orice întâlnire e o întâlnire cu sine și parte a unei povești desfășurate doar în ochii privitorului. Ni-l putem imagina pe jalnicul Narcis umblând pe câmpii cu oglinda în mână și lesne putem observa cu ochii minții că această oglindă e una inerent retro-vizoare. O asemenea boală de nervi produce un oximoron caraghios: o viață preemptiv-retroactivă unde tot ce vezi când privești în față este imaginea ta din viitorul imediat văzută din viitorul subsecvent.
Într-un asemenea spațiu hiperbolic în care singura «metrică» e aproape circulară, colapsul într-un punct e inevitabil, fiindcă orice distanță de sine finalmente zero și astfel Originea, Destinația și Nimicul una sunt și una devin, întocmai fiindcă într-un asemenea spațiu, și de-am aduce puterea dinamică a unei baze și a unei norme deplasarea e nulă, ciocnirea este predefinită, iar întâlnirea imposibilă și culmea, însăși noțiunea de flux devine aberantă în acest pseudo-spațiu absolut static.
În principiu aș fi extras din text paragraful anterior, fiindcă el făcea parte dintr-o ciornă a minții pe care eu mi-am schematizat treburi pe limba și pe ochiul meu, făcute să formuleze și să vadă niscai bizarerii opace omului care nu s-a scăldat în ele precum Heraclit în fluvii schimbătoare, însă am ținut să las la iveală ceva din borșul schematizant al minții, potrivit gândirii post-hoc, dar groaznic pentru gândirea ad-hoc, întocmai fiindcă reflecția perpetuă are sine qua non caracter speculativ — speculum fiind întocmai oglinda.
Și-cum, abia acum, vin și vorbesc despre Mari Întâlniri, fiindcă abia acum, după ce am scos în evidență ce anume le poate face imposibile putem vorbi despre acestea. Fiindcă orice întâlnire în sens cât se poate de propriu cere o distanță care se reduce, impune cu necesitate traiectorii, adică un spațiu care admite mișcare, dinamică. Ne putem închipui așa niște dealuri, și oameni fixați în loc, îngropați până la brâu și înarmați cu lunete, căutând în totate direcțiile accesibile și ajungând uneori să țintească luneta unul către celălalt. Se poate spune că o asemenea întâlnire între priviri este ceva demn de luat în serios, dar asta numai dacă nu aducem diferența dintre întâlnirea mediată de lentile și întâlnirea imediată. Astfel, Marile Întâlniri sunt cele care dislocă participanții, care dau traiectorii, care imprimă un «moment al forței». Omul vremii bate câmpii despre schimbare, dar își păstrează oroarea greacă față de mișcare, ori cel mai frumos lucru revelat de fizică este acela că legile mișcării sunt neschimbătoare, iar legile schimbării — cum găsim în chimie — n-au caracter dinamic, dar să nu omitem că benzina mutată din rezervor în piston produce mișcare prin schimbarea stării.
Încă de prin Renaștere, alchimiștii și «dinamiștii» s-au intersectat, găsindu-și suprapuneri puternice întocmai în Newton, care public vorbind era mai degrabă «dinamist», iar în privat «alchimist» ceea ce este un lucru tare interesant ca orientare. Cei care s-au preocupat de mișcare, alde Leibniz, Descartes, Newton, Gallilei, Kepler și Bacon, Paracelsus, Bruno și mai târziu Lavoisier care marchează trecerea de la alchimie la chimie și ambele perspective își au locul și rostul lor, având ca frontieră limita ființei omenești. Exteriorul aparține legilor mișcării, în timp ce interiorul aparține legilor schimbării, de-asta-i cam aiurea să vorbești de legea entropiei privind la stele și de masă și accelerație privind în bolul cu supă fiartă în care se-agită tăiețeii.
Cert e că întâlnirea nu-i o problemă de configurații interioare, pe cât e o chestiune de evenimente și corpuri «exterioare». Un exemplu de Mare Întâlnire este cea dintre fosforul chibritului și catran, care e musai să se producă prin contact și mișcare imediată pentru a produce «scânteia». Un simplu contact este o întâlnire, dar cu siguranță nu una de proporții.
Dimensiunea unei întâlniri este la urma urmei direct proporțională cu impresia contactului care produce atât efecte în planul dinamic al exteriorității, cât și în planul «alchimic» al interiorității unde forțele nu mai sunt limitate de sistemul închis — ca în cazul dinamicii —, ba chiar sunt facilitate de caracterul închis. Aici vin și speculez asupra lui Newton din spațiul interior și a lui newton din Spațiul exterior, fiindcă aici avem dovada unei inteligențe suficiente pentru a nu comite eroarea aplicării legilor necorespondente domeniului, ca în cazul lui Descartes sau al lui Freud, care priveau interiorul ca pe ceva de rang dinamic, supus legilor mecanicii, ori în cazul lui Jung sau Paracelsus care au văzut Totul mai degrabă invers.
Atât schimbarea cât și mișcarea cer intuițiile de timp și spațiu, pentru a putea fi operabile cu mintea. Unde e spațiu se naște distanța, când este timp se naște durata, iar împreună astea nasc înfășurătura lui Minkowski în care punctul devine eveniment și se poate vorbi de spațiu-timp simultan și sincron. Pe înfășurătura asta nu mai există «aici» și «acum», există «aici-acum», iar «dinamică» pusă aici, face posibilă ciocinrea de evenimente, chestiune alminteri de neconceput în viziunea obișnuită a timpului ca «fir curgător» și a spațiului ca «loc al tuturor locurilor posibile». Trecutul și viitorul ca intuiții obișnuite dispar, iar ceele care se întâlnesc sunt evenimentele băltind într-un ocean de «aici-acum» și așa înțelegem că ne-am dus prea departe și se cuvine să ne întoarcem… la greci — dar așa pricepem de ce unii cred greșit că Einstein a arătat că putem călătorii în timp, fiindcă prin înfășurarea timpului ce lasă impresia că poți umbla prin ele de bună voie, ne-a «furat» de fapt sensul cuvintelor «când» și «unde».
Uite Grecii aveau Timpul Mare, adică pe Chronos, cel care își devora copiii, dar îl au și pe Kairos, un zeu caraghios, quasi-anonim, chel și cu moț în frunte. Acest Kairos fiind zeul momentului oportun, adică acel moment la întâlnirea căruia trebuie să te miști repede să-l apuci de moț cât îl ai în față, fiindcă apoi trece și degeaba mai încerci să-l prinzi de ceafa-i cheală. Devine lesne de priceput că înșiruirea anterioară este searbădă în comparație cu expunera asta scurtă despre Chronos și Kairos, unde Timpul și Momentul se îngemănează ca Spațiul și Locul, iar a vorbi despre întâlniri în cadrul acesta e mult mai potrivit pentru om și viața lui în Timp și Spațiu.
Drept dovadă o întâlnire poate să fie foarte tulburătoare, dar fără rost sau vag tulburătoare, dar cu rost, iar acest rost nu-i ceva care depinde în vreun fel de o decizie a unei conștiințe implicate în ciocnire, ba dimpotrivă, depinde numai de claritatea stării în care conștiința e împinsă.
Făra a deveni «esoteric», «platonist» ori «gnostic» și urmându-mi singur sfatul de a nu încurca lumea cu ograda, ne este zic eu destul de clar că omul nu-i un corp geometric, zburând ca triunghiul perfect prin lumea formelor ideale, dar nici o frunză în flatulațiile Big Bangului, «o buca’ de carne anxioasă» cum le place bosumflaților s-afirme. Novalis vorbește despre un «plan» al evenimentelor ideale, paralel cu cel al evenimentelor «reale», iar eu, dincolo de filozofii, logii, alchimie, fizică și geometrie merg pe firul acesta numind planul evenimentelor ideale a fi spațiul misterelor, iar o mare întâlnire se poate petrece numai între ființe simțitoare și cugetătoare ce pot exista simultan și sincron în ambele spații, iar ceea ce face o întâlnire să aibă asemenea proporții colosale nu-i nici rostul, nici anvergura, nici forța, nici momentul, nici transformarea, ci simpla reciprocitate a întâlnirii la intersecția misterului cu concretul și care nu poate fi trăită ori găsită când ți-ești sieși Alfa și Omega.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Întâlnirea schimbării cu mișcarea” și alte ghidușii ale morții” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 