ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

Iluzia ca poartă spre Realitate

Dintre toate bizaro-cugetările mele copilărești, îmi amintesc una din Cișmigiu, când privind un soi de arbust mi-am zis cum ar fi dacă aș fi un om cu defect de vedere care și-a uitat ochelarii acasă și privind către arbust ar vedea doi, perfect identici, cum oare aș putea să-mi dau seama care din cei doi e real. Firește, fiind un om de «real» mi-am răspuns simplu: te-apropii și încerci sâ îi rupi, ăla care se rupe este real.

Totuși n-am găsit asta a fi o problemă încheiată, doar mi-a deschis ochii spre o problemă a iluziei, din care mai târziu am ramificat problema «iluziei necesare».

Jucăriile matematicii îngâduie tot soiul de trucuri sistematice, motiv pentru care ți-e ușor să bați câmpii în chip consistent, reordonând aproape orice cât să se potrivească. Așa am scornit de exemplu că iluzia este ceva cât se poate de real, doar că ea se petrece la intersecția dintre simțire și realitate, aș forța ideea că din moment ce omul e o ființă al cărei simț primar e văzul, se poate spune că a simți înseamnă a vedea, cu diverși ochi. Ascultarea, atingerea, adulmecarea, gustarea, sunt toate forme ale privirii, fiindcă toate cer o atenție direcționată voluntar, iar văzul este un generator în aceeași măsură în care este un receptor. Totuși mă voi opri la văz și privire, având totuși «în vedere» această generalizare.

Lumina subiectivă este aceea care îmi îngăduie să văd proporții, distanțe, simetrii, frumusețe, macabru, relații, morfisme, grafuri, curbe, drepte, arii, trecutul sau viitorul. Lumina obiectivă este un factor de  co-creație, e a pătrunde prin ochiul feței — eminamente receptor — și a străpunge până la ochiul minții — eminamente generator — iar ceea ce lumina obiectivă poartă este întotdeauna real.

Spuneam că iluzia este reală, fiindcă manifestarea ei ca efect a ceva ce rămâne fundamental misterios face parte din realitate așa cum visul este ceva ce se petrece și nu putem nega întâmplarea sa, chiar dacă ceea ce marturim în vis rămâne străin atât de materie cât și de legitățile ei. Astfel se poate observa deja că sunt unul dintre acei oameni care leagă realitatea de materialitate, având totuși bunul simț să n-o reduc la aceasta, din moment ce este mai mult decât evident că legile mecanicii sau ale termodinamicii sunt indiscutabil esențiale realului, fără a fi însă materiale în vreo măsură.

Iluzia, în care pot include halucinația, visul, dar și speranța ori distorsiunea memoriei, este ceva iscat de ochiul subiectiv și generator, a cărui natură o descoperim în pareidolie, în petele Rorschach, dar cea mai cruntă formă a ei, cea fundamentală, este în oribila căutare-găsire de tipar unic, în primitiva pseudo-logică liniară cauzalității, în scufundarea compulsivă a realului în categorii prejudecate prin influență și experiență repetitivă și în hiper-raționalismul marilor categorii ordine-haos.

Această iluzie pe care unii o blestemă, iar alții o venerează, nu-i demnă nici de una și nici de alta, ea devine un pericol doar în măsura în care omul se îndoiește prea mult de realitate și prea puțin de iluzie, fiindcă a te îndoi de iluzie înseamnă a te îndoi de propria capacitate de a crea în acord cu realitatea.

Scepticismul pătimaș, dimpreună cu dubiul compulsiv, distrug rostul investigativ al îndoielii și care trebuie să fie întotdeauna rece, altfel devenim inapți să mai recurgem la absurd în scopul cunoașterii prin necunoaștere și picăm în capcana cea penibilă a pseudo-cunoașterii prin recunoaștere, înlănțuind analogii până la punctul în care putem conchide că viața e un fel de flacără, fără a înțelege vreodată cât de sărăcitoare este asocierea asta, mai ales că nici despre flăcări nu cunoaștem mare lucru.

Dacă scepticismul ridicol e depășit, iar omul înțelege că iluzia e indispensabilă cunoașterii realității, deodată dispar ideile conform cărora realitatea e aia din mintea fiecăruia și strict rezultată din «experiențe», după cum dispare și perspectiva săracă a lui «it is what it is», rezultat al lenii de a cunoaște. Atunci vederea capătă privire, de pe urma unui act voluntar și încep a pricepe că deși ceea ce văd poate fi iluzoriu, privirea nu poate fi îndreptată decât spre ceva real, așa cum, prin somn, ochiul mișcă pe sub pleoapă îndreptat către «în afară», deși tot ce zărește atunci se află «înăuntru».

Găsesc tot mai ridicol faptul că în utimii ani, un om ca mine, veșnic fan al lui Descartes și care neagă atributul de «idealism» atașat filozofiei kantiene, spălat pe creieri cu matematici, logici computaționale, raționalism informatic și care, după cum spuneam anterior, leagă strâns realitatea de exterioritate și materialitate, a ajuns să reproșeze adesea altora excesul de raționalism și subapreciere a subiectivității.

Îmi pare că lumea ultimilor zece ani s-a îndepărtat aiurea de problema realității și a iluziei, din motive care mă depășesc, mutând miza în planul unei așa-zise «validări» a domeniului personal contras dincolo de real și iluzoriu, în care s-a iscat o a treia stare, nici reală, nici iluzorie, o stare a convenienței nervilor, unde singura metrică relevantă e staza «funcțională» într-un spațiu interstițial, rezultat din transformarea luminii subiective într-un soi de filtru, de sită, care în loc să creeze, delirează întru asamblarea unui sens, prin concatanarea pasivă de ipostaze ale experienței.

Așa-zisul relativism de care este acuzat spiritul vremii este în fapt o iluzie în ochii celui agățat prostește de marota obiectivității, fiindcă relativismul presupune o relaționare a unui observator cu observabilul, însă relația aceasta e demult frântă. Observatorul vremii observă doar ceea ce deja vrea să vadă privindu-se pe el însuși. Adică, să ne imaginăm doi oameni: unul care privește un tablou cu ochiul fizic de sub frunte și vede în tabloul acela o mulțime de lucruri, extinde cu ochiul minții dincolo de rame, îi vede parcursul, istoria, detaliul, și mai departe creează prin iluzie o mulțime de idei, trăiri și povești despre ceea ce privește, dar mai ales despre ceea ce vede. Apoi acest om privește altă pictură și altă pictură și apoi va privi pe fereastră și va zări lucruri pe care mai înainte nu le vedea.

Apoi să ne imaginăm al doilea om, șezând în fața unei picturi și care nu privește pictura, ci se privește pe sine privind pictura, și se judecă, se alintă, se condamnă și se perie, se creează pe sine în mintea sa găsind că poate e sensibil și cult din moment ce privește o pictură sau poate se vede a fi un cretin din moment ce nu izbutește a vedea mare lucru în ea, apoi trece la alta și apoi la alta și de asemenea ajunge în fața ferestrei, fără a pricepe vreodată că oriunde și-ar îndrepta ochii fizici, el vede numai și numai o iluzie a sa despre sine, pe care o tot contextualizează. Vai lui.

Din unghiul acesta, iluzia și realitatea devin irelevante, nefolositoare și finalmente absurde, pentru omul prins în capcana privirii prin exterior, iluzia și realitatea sunt înlocuite de în-chipuire, iar omul se privește în orice, ca un Narcis zgâindu-se în oglinda mereu retrovizoare în care lucrurile sunt întotdeauna mai amăgitoare decât par.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „Iluzia ca poartă spre Realitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.