Idolul Provizoratului
Să zicem că-i greu de spus dacă “Amurgul idolilor” ne prezintă o perspectivă optimistă ori pesimistă asupra lucrurilor. Apoi, cu toate că Nietzsche are prin abordarea sa «genealogică» o atitudine factuală de tip: “uite așa stau lucrurile, Platon era un aristocrat, Socrate era un plebeu și de-aici firește că așa și pe dincolo”, nici că ne-ar prezenta o perspectivă realistă ori obiectivă după standardele de astăzi — fără semnul exclamării în lucrări serioase, da? — însă o știa și el, o știm și noi, că idolii mor și se transformă au ba, însă «idolatria» și apucătura venerației se conservă.
De-asta m-a captivat din prima perspectiva întâlnită la Arthur Suciu, care prezintă Brand-urile ca idoli ai vremii noastre și de-aici m-am dus eu mai departe pe firul caraghiosului «branding personal», dar oricât de seducătoare ar fi atenția dată Eu-lui ca idol central specific vremii noastre și oricât de mult m-ar tenta să trasez o genealogie de soi Nietzschean către Fericitul Augustin văzându-l pe Ambrozie citind fără să miște buzele, ca origine a fisurii din care s-a căscat abisul existențialist, prefer să menționez asta doar așa ca suspiciune și controversă, de-amorul misterelor care pot avea rost sau pot constitui veritabile rătăciri violent-câmpenești.
Am plecat astfel de la întrebarea dacă Hristos este un idol și am decis pur și simplu că nu, fără să caut argumente, dar asta nu înseamnă că omul cuprins de infatuare nu se poate raporta în chip idolatru la orice în-chipuire. Pe semne că Mohammed a înțeles lucrul acesta, motiv pentru care nu-s tocmai dezaprobator la adresa iconoclaștilor, însă până și islamul are caligrafii ale versetelor sale, îngăduind reprezentări «venerabile», chit că nu la versete se închină musulmanul, după cum nu la icoane se închină creștinul.

Declinul religiozității n-ar trebui confundat cu vreun «amurg al idolilor» așa cum animismul și fetișismul n-au dispărut vreodată, iar frontiera ce distinge în percepția omului statutul mătaniei, rozariului, crucifixului, icoanei sau lumânării de Yojo al harponierului Queequeg este una teribil de fină și fragilă. O icoană de buzunare duce ușor spre talisman, intersectându-se cu șapca norocoasă ori brățara de la Tiffany’s în rolul mundan-protector. Din amestecul acesta și a declinului religios occidental inițiat prin vremurile Iluminismului ajungem azi la așa zisa «spiritualitate» prin care omul caută să-și relegitimeze sentimentul — adesea paranoic — al transcendentului într-o manieră care n-are nici tăria culturală a păgânismului, dar nici structura complexă și solidă a așa ziselor religii organizate.
Elegant ar fi din partea mea sa nu-mi prezint observația drept concluzie, așa că am s-o dau ca ipoteză și-anume aceea că idolul vremii noastre este Provizoratul, un idol fără chip anume întocmai pentru că înzestrarea cu un chip ar contraveni total naturii sale fundamentale. Această «spiritualitate» este ceva ce s-ar putea numi «open-relationship with God», și m-am legat de acest termen caraghios, încă la modă, care înseamnă un soi de relație fără legătură — adică fără îndatoriri, fără obligații — supusă unor termene și condiții ce previn orice caracter definitiv — uite un termen odios.
Primul care mi-a atras atenția asupra aspectului a fost Lupul de Stepă al lui Hesse, cel care găsea în moarte acea portiță pe care o putea deschide oricând și simpla atribuire a semnificației escapiste ducea în mintea lui moartea din reprezentarea clar a definitivului și ireversibilului în ceva care face ca orice decizie sau acțiune să devină ceva «provizorabil» adică reversibil în sensul suportării consecințelor. Legând interesul lui Hesse de perspectivele europene asupra credințelor de tip oriental, foarte populare încă în vremea noastră mi-am zis că am un fir destul de solid pentru a susține că europeanul nu-l idolatrizează pe Buddha ori pe Vishnu, el a găsit acolo permisiunea de a se idolatriza pe sine într-un chip tare ipocrit, fix printr-o viziune ce neagă realitatea sinelui — deși Buddha nu e niciodată explicit cu privire la asta.
Ideea e că pentru a putea idolatriza ceva cum este propria persoană — nu sufletul ori ființa, ci «masca», «chipul» —, în contextul mărginirii ființei omenești, e necesară mai întâi negarea aceste mărginiri și-atunci, deși pare paradoxal, ceva care neagă sinele, neagă de fapt structura acestuia, îl transformă în ceva de tipul «chaosului primordial», ceva inform, care poate fi orice și pentru care orice e posibil și astfel devine cu totul nemărginit. Cheia ăstei «găinării metafizice» stă în idolatria provizoratului, a stării de latență continuă, o devenire fără de ființă, o alchimie ridicolă prin care plumbul nu se desăvârșește în aur — oh! cea mai bună versiune a sa —, ci tinde asimptotic fiindcă odată trans-format el capătă structură și identitate, adică legături interioare concrete, ceea ce este absolut înspăimântător.
Aici, angajamentul de tip religios devine tabu complet, după cum devine căsătoria, ambele fiind observabil decăzute într-un anumit strat al societății de soi și influență occidentală. Avem deja o mare parte a unei generații care va muri pe treptele iluminării, pe banca de rezerve a vieții, ca mâța-n pragul ușii întredeschise, fiindcă orice idol își cere jertfa, iar dintre toți zeii și toți idolii care-au fost vreodată în lume aș zice că Zeul Provizoratului ajunge să-l întreacă până și pe Quetzal, cel hrănit cu inimi vii.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Idolul Provizoratului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.


