Fortius, Altius, Stultior?
“ Ihr habt den Weg vom Wurme zum Menschen gemacht, und vieles ist in euch noch Wurm.
Einst wart ihr Affen, und auch jetzt noch ist der Mensch mehr Affe als irgendein Affe.”
“Ați parcurs drumul viermelui către om, dar v-a mai rămas mult din râmă. Cândva ați fost maimuțe, și totuși azi omul este mai mult maimuță decât însăși maimuța”
Așa tușește dragul nostru filolog Mustăcios, prin gura profetului său împrumutat: Zarathustra — Zoroastru, pentru tovarăși și pretini. Însă e bine de știut pentru cititor ceea ce și eu însumi știu și anume că nu agreez întocmai perspectivele nietzscheene, dar îmi e drag Omul Nietzsche, pe cât am reuși să înțeleg despre el, chiar și lasând la o parte faptul că îl văd a fi cel mai cultivat om care a existat vreodată și poate tocmai asta l-a făcut să fie un bun gânditor, dar un rău filozof.
Mai cu seamă supra-omul său îmi repugnă, miroase a ressentiment și mizantropie, cârpind pesimismul printr-un optimism care zice: Ecce omu’ ‘ceastă creatură jalnică, da’ las că avem ceva mai bun, pohtiți de vă zgâiați la supra-om — așa îngaimă Zarathustra. În fapt eu sunt și mai al dracului decât Nietzsche și zic: ba! În fapt nimic pe lumea asta nu-i mai minunat ca omul și nici nu poate cândva fi, poate doar femeia să aibă vreo șansă, dar alte ființe nu. Lăsând la o parte dezgustul pe care îl am față de complexele modernist-provinciale, pe care îmi place să-l împung, doar ca să-l văd cu se congestionează în «pattern recognition» de «sexism», motiv pentru care atașez glumițe idioate ca cea de mai sus, ideea se conservă, fiindcă deși genul n-are specie, specia are gen, iar sexul nu-i subspecie, e doar un chip genial în care natura ignoră cultura.
N-ai dumneata idee cât de greu rezist acum ispitei de a degenera în elaborări ale sistemelor dinamice complexe a căror înțelegere i-ar face pe unii să dispere, găsind ei printru sequitur chircit din mintea lor că ceea ce nu poate fi stăpânit si (p)recunoscut e: randomness + meaningless = besion de raison d’etre varianta sandwich de la Subway. Însă ce invoc eu aici, fără a înșira diverse ancore sistematice, este întocmai faptul că problema verigii lipsă vine doar din umila convingere că lucrurile șed în lanțurile în care omul se străduie să le pună după tehnoca — ori metoda — calului care apucă biciul și se croiește singur pe spinare pentru a se simți stăpân. Adică, în fond și la urma urmei, a judeca omul după cultura sa, fie contextual, fie longitudinal, numind-o pe cea din urmă «genealogică», nu-i tocmai vreun semn de înțelepciune, pe cât e așa un soi de «hack» — cum se zice astăzi.
Carevasăzică un oareșcare vine într-o zi din anul 2716-toamna, cetește despre vremurile dintre 2015 și 2025, vede el cultura dominantă a vremii, în care eu am avut vârstele relevante pentru a fi reprezentiv la apelul bocancilor de eșantion și zice: bă da ce proști erau oamenii pe-atunci. Poate că Nietzsche a gândit că dacă nu face un circ de proporții colosale, în care să se lepede cu rupt de cămeși de modernism, riscă să fie luat de reprezentant, ceea ce orișicât, inclusiv pentru mine ar fi fost rușinos, darămite pentru el.
Să lăsăm totuși speculațiile deoparte fiindcă deja ne-am rătăcit pe drumul ăsta șerpuitor al viermelui și bombăn ca un cimpanzeu lovit de neurodivergență la creierii capului, de nici nu mai știu unde vreau să ajung, mai ales că, serios vorbind nici nu știu dacă se poate ajunge. Ori cam așa e cu «omul» cu “o” mic, ăla care chiar există, care țipă și plânge, râde și înjură, emană simfonii sublime și pârțuri amețioare — uneori din foale, alteori din minți — și care în unele cazuri privește acestea și dă în dizenterie cognitivă zicând: ce absurd? Ce contradictriu e omul? Cine oare a creat așa un Quasimodo, auzi la el, să cânte din Traviata și să tragă vânturi, să picteze capela sixtină și să își frece cucu, să conducă oștiri și să nu știe să scrie corect, să îi placă arta și să cumpere sclavi?
Și aici e necesar să intervin eu însumi asupra mea ca să fiu sigur că mă mir veritabil atunci când îmi zic: “Oare cum de a ajuns raționalistul să se creadă realist?”, în loc să-mi zic : “Ce bun, deștept, frumos, înălțat și iluminat sunt eu și ce prosti sunt ei?”, de parcă, pentru simplul fapt că nu sunt la fel de deștepți ca mine, exclude posibilitatea ca eu să fiu altceva decât o altă ipostază a Prostului.
De exemplu dispretuiesc gnosticismul, bă da rău de tot, efectiv mă scârbește, îmi dă amețeli și reflux gastric în asemenea hal încât îmi dau seama că dacă aș fi trăit cu o mie de ani sau cinci sute de ani în urmă, tare mă tem că aș fi îngroșat rândurile inchizitorilor, doar pentru a vâna și elimina infecția gnostică. Această scârbă e dobândită, nu-i ca si cum m-a mușcat vreun «gnostic» în copilărie, însă e necesar pentru orice om cu apucături militante că a lupta cu boala, nu înseamnă a surghiuni bolnavul. Însă întocmai scârba asta, în absolut egală măsură cu dragul meu inalienabil față de ființa omenească fac din mine un om real, nu un personaj «consistent» demn de buildungsroman-uri pentru vârsta a doua de la Bookster. Și orice om care judecă și gândește despre Om, trebuie să fie conștient că vorbește simultan despre sine și tot de-asta trebuie să ignorăm complet orice părere a vreunui om care se detestă sau se supra-valorizează pe sine.
Nu poți judeca omenirea după cultra ori culturile ei. Poți judeca civilizația după cultură, cultura după civilizație, dar a pune în cărca omului vreo analiză în componente principale, categorisindul abstract a fi așa sau așa este în final caraghios, dar cu siguranță nu inuman — cel mult stupid. E musai să pricepem că o cultură nu-i o construcție deliberată, oricât ar delibera unii și-ar «lua măsuri» în direcția asta. Să crezi că poți crea ori construi culturi e ca și cum ai crede că poți produce lacrimi sau grețuri, pentru simplul fapt că poți întrista sau scârbi niște oameni. Asta-i o semnătură a culturii contemporane care produce niște «geniu» tehnic și multă prostie complementară.
De-aș privi omul ca pe o ființă fundamental culturală aș comite aceeași eraoare a celor care și-l închipuie pe Dumnezeu a fi un soi de arhitect, și poate că asta se întâmplă din pricina faptului că Dumnezeul abrahamic l-a făcut pe om după chipul și asemănarea sa, nu după mintea și puterea sa. Această perspectivă m-ar face să răspund la întrebarea direcției — ori destinației — în care se îndreaptă omul judecând la formele culturale și civilizaționale, fiind ori prăpăstios ori entuziasmat, ori constipat în numele obiectivității. Aș putea răspunde în stilul lui Bergson: “Dacă știam eram eu deja acolo” ori dacă eram bolnav cu nevii și optimist ziceam că într-o zi Omul va fi ca mine si respectiv dacă eram bolnav cu nervii și pesimist descriam civilizația viitorului cu același mobilier cu care mi-aș fi descris iadul.
Cel mai tare este faptul că natura este un sistem complex, asta în măsura în care înțelegem că e ceva oximoronic în sintagma de «sistem complex», că predictibilitatea este o pseudo-problemă într-un asemenea mediu, dar mai ales că ne iluzionăm teribil de infantil urmărind istoria în termeni de cauze și efecte trasabile longitudinal, având iluzia că prezentul iluminează trecutul, doar pentru că nu ne putem abține să nu forțăm coerență în orice. De-am urmări lipsa de fir narativ/cauzal continuu al Bibliei, am avea o imagine mult mai curată a modului de desfășurare a realității, și astfel revin cu observația că cei care văd contradicții la om, le văd și în biblie și în realitate, uneori chiar și în perfecta consistență a matematicii, dar să dea dracu’ dacă le găsește vreunul în istorie sau în propriul trecut.
Pe baza acestei observații nu-mi pot permite să speculez pe tema viitorului Omului, dar cadrul sistemelor complexe îmi permite să judec în termeni de «praguri» și speculez că ne aflăm pe prag, ajunși la un paroxism al nevoii de sens — adică de coerență, în care nu mai înțelegem nici prezent, nici trecut și nici viitor, adică ne aflăm într-un punct de maximă luciditate căreia nu știm să-i facem față și pe care ne străduim să o brodăm cu orice preț. După un asemenea prag, trecut doar cu forța vremii și a sorții are să ne-apuce iarăși entuziasmul — poate bovin, poate genuin — și o vreme are să ne fie bine doar și numai din pricina faptului că în prezentul cela vom avea iluzia că știm unde ne îndreptăm și că viitorul va fi bun, doar pentru ca într-un târziu să ne dezamăgească. Sic transit gloria mundi.
Și nu vorbesc aici despre ciclicitate, am descris aici o recurență a condițiilor de emergență, nu ce anume are să izvodească din ele, asta e ceva ce rămâne complet misterios prin natura naturii însăși, ceea ce pentru nătângul homme moyen al vremii noastre este absurd și paradoxal. Păi cum adică să fie ceva și natural și misterios simultan? Astfel judecând la asta prefer să mă minunez din nou de cât de oameni și de proști suntem, sperând că vom rămâne la fel de proști dacă și numai dacă asta ne face oameni.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Fortius, Altius, Stultior?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 