Ființă și răstimp
Să deschizi ochii, apoi să-i închizi, iar să-i deschizi din nou și să-i închizi iar, fără a putea observa vreo schimbare.
„Mit hellen Sinnen trägt er In seinem Innern Dunkelheit”
Zice Grija în Faust despre omul cuprins de ea, deși simțurile (exterioare) îi sunt lucide, pe dinăuntru numai beznă. Grija este masca singurătății și nu întâmplător Camus evocă starea de grijă în Mitul lui Sisif. Am reflectat la această chestiune și am întrebat pe ici pe colo, reamintind discuții mai vechi, și am pus laolaltă ceea ce numim sentimentul singurătății. Fac parte dintre aceia care disting între frumos și sentimentul frumosului, absurd și sentimentul absurdului, observând că Albert Camus distinge explicit în cazul celor din urmă, așa că am decis să merg pe aceeași linie, pornind de la sentimentul singurătății, din moment ce nu văd vreun rost în a problematiza singurătatea Căii Lactee ori a macului răsărit pe calea ferată. De asemenea, nu voi înființa o metafizică a sentimentelor aici.
Revin la Camus, printr-un acord intens legat de irelevanța relației dintre pământ și soare. Universul interior are cu totul alte părți și legi, independente de evidențele sau dovezile științifice. Așa cum adevărurile mecanicii nu sunt totuna cu cele ale opticii, chiar dacă fac parte din același întreg cosmic, tot așa și adevărurile universale ale ființei omenești, ale așa-zisei subiectivități, au propriile obiecte, elemente și legități, chiar dacă nu avem încă o geometrie care să ne ajute la înțelegerea dinamicii lor.
Caracterul asincron dintre realitatea „interioară” și cea „exterioară” este mai mult decât evident, împreună cu desincronizarea realităților interioare ale fiecărei persoane. Aceeași zi ploioasă poate alina un melancolic și poate înfuria un coleric, fără ca furia unuia sau alinarea altuia să fie efecte de ordin patologic, cum este cazul percepției temperaturii în cazul schizofrenicului. De aceea, este absolut firesc să ai un om pe o insulă pustie care nu simte apăsarea singurătății, cât timp așteaptă încrezător un vas care să-l recupereze, pentru că relația cu cei dragi se retrage într-o stare de latență. Acesta va simți dor, lipsă, melancolie, nostalgie, va visa la reîntâlnire până în clipa în care apare îndoiala. Atunci când Grija pătrunde în el, devine, cum ar veni, hiper-lucid, parcă dintr-o dată ar fi înțeles un adevăr absolut: ești singur pe lume! Se instalează lipsa de speranță — care nu e totuna cu disperarea, deoarece disperarea are un caracter mobilizator —, o percepție tot mai acută a zădărniciei, a lipsei de însemnătate: orice ai face este degeaba. Apoi răsare întrebarea: oare de ce mai trăiesc? De ce nu mă sinucid?
În cazul celui trezit la realitatea existenței izolat pe o insulă pustie, avem de-a face cu un sincron. Omul singur este un străin absolut, iar dacă retezăm și relația cu Dumnezeu, obținem cadrul perfect al acestei filosofii „insulare”, numită și „existențialism”, care nu ridică musai problema aflării omului în lume, pe cât ridică problema omului singur în lume.
Absurdul camusian este, din unghiul meu, o problemă de desincronizare, o problemă de aflare în timp și spațiu, nu o problemă de aflare intra — sau extra — Logos. Cu toate că aș specula asupra faptului că existențialismul în genere se susține pe contracția Cosmosului în Logos, în trecerea de la ordinea armonică la ordinea logică, în care armoniile se transformă în sume formulaice, în joncțiuni de rațiuni. Așa cum și ceasul stricat arată ora corectă de două ori pe zi, tot așa și absurditatea existenței devine logică și coerentă la ora și locul potrivit.
Totuși, singurătatea existențialistului este una perpetuă, aproape lipsită de intermitențe, ea coincide cu starea de luciditate iscată întocmai din percepția ei. Afirm că acest lucru este posibil fiindcă „omul singur” este dislocat din timp, într-un domeniu pe care l-aș numi „răstimp”, dar n-aș ști să-l traduc exact în altă limbă. Abuzând poate de acest termen, care îmi place teribil de tare, susțin că „Răstimpul” este un timp răsturnat în afara timpurilor bergsonian și einsteinian, motiv pentru care sincronizarea și desincronizarea își pierd sensul. Acea stare zisă „de flux”, în care timpul interior se pune în acord cu cel exterior — fără acedie și fără anxietate — devine inaccesibilă omului singur. Întunecarea perspectivei sale este o orbire temporală. Insularitatea sa existențială nu este una de spațiu izolat, ci una de timp izolat, motiv pentru care aparent se fâțâie între viitor și trecut, veșnic tânjind la prezent. Dar în „răstimp” nu se petrec aceste părți, fiindcă răstimpul torsionează continuumul duratei și temporalității din ființa omenească asemenea Charybdei sau asemănător modelului comun al găurii negre, care ne este înfățișat ca o Charybda în spațiu-timp, din care nimic nu scapă, nici spațiul, nici timpul, nici lumina.
Existențialiștii, care după părerea mea sunt experții în singurătate, vorbesc despre acel Vid interior, unde vidul este această oroare absolută a omului hrănit la țâța culturii elene, pentru care ceea ce noi numim cerc era de fapt un disc. Blaga remarcă acest aspect al occidentalului, tendința sa de a umple totul, fie că-i vorba de plenum-ul lui Descartes sau de eterul fizicienilor care nu puteau concepe că unda electromagnetică s-ar putea propaga în vid. Existențialiștii nu-și bat capul cu vidul exterior, ei mărturisesc despre un vid interior și, oricât s-ar mai contra pe ici pe colo, adevărul vidului interior e unanim — cel puțin din cât am apucat eu să scormonesc. Aș specula mai departe prin ideea că datorită existențialiștilor, vidul a ajuns să fie acceptat în modelele științifice, contribuind la desființarea „eterului”.
Totuși, cred că îmi pot îngădui o certitudine absolută: sentimentele nu se propagă în vid, prin urmare, sentimentul vidului nu corespunde unei realități de ordin interior; altfel, trăitorul acestui sentiment n-ar putea avea acest sentiment. Vidul acesta corespunde unei părți din ansamblul ființei și voi forța mai departe analogia cu gaura neagră pe care nu o vedem, ci o detectăm după împrejurimi. Tot așa, vidul interior se plimbă prin cosmosul interior, provocând haos, alterând nu doar celelalte părți, ci însăși consistența legilor firii și ființei, forțând omul să se agațe de forța ordonatoare a rațiunii pentru a păstra „controlul” asupra acestui univers interior, al cărui caracter cosmic — adică armonic — s-a dizolvat demult. Așa se face că de regulă omul singur gonește disperat după rațiuni, începând cu rațiunea de a fi sau o rațiune care să-i justifice nesinuciderea.
De-ar fi să ilustrez tragi-comic omul singur, aș zice că-i un om gol și zgribulit într-un lighean cu apă rece, peste care bate un vânt rece din toate părțile, întețindu-i simțurile și simțirile, sentimentul de captivitate și cel de izolare, în contrast cu absurdul situației din care ieșirea este doar aparent facilă. E simultan și ud și uscat, și în apă și pe țărm, nici aici, dar nici acolo, întotdeauna în „Răstimp”.
Firește, ilustrările și analogiile sunt de prisos, chiar iluzorii; omul singur nu poate ieși de unul singur din singurătate. Iar faptul că se află între semeni, în miezul lumii, nu pe o insulă pustie, face ca situația lui să fie cu atât mai absurdă, dar nu mai puțin reală decât învierea lui Hristos.
„Și fiind conduși încet și pașnic spre un fel de nebunie terminală care vine în cele din urmă cu înțelegerea faptului că singurul lucru pe care îl dorești nu este acolo. Dispărut. Retras. No tengo. Vaya con Dios. Maturizează-te! Mai mic este mai bun. Ia ce poți prinde …” — Hunter S. Thompson, Generation of Swine – a Tale of Shame and Degradation in the ‘80s
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Ființă și răstimp” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 