“Et in Arcadia ego” și alte ghidușii ale morții
Cel mai bun și mai frumos și mai adevărat lucru din lume este acela că toți viii de pe lume nu se pot înțelege cu totul între ei și nici la consens total întru orice nu pot ajunge, dar foarte prost e că unii se grupează și se-adună după criteriul ăsta absurd al înțelegerii, în loc să se adune după ordini ce depășesc limitele înguste ale inteligenței și rațiunii omenești. Astfel există pe lume aceia care-s de părere că «efemeritatea efemerităților» e rost de întristare, că nimic nu durează și asta-i mâhnește, dar există pe lume destui și din ceilalți pentru care unele dintre cele durabile sunt prostii și unele dintre cele trecătoare sunt minuni și care sunt de părere că întregul cosmos e o minune continuă sau că viața căpătuită de moarte este prin asta un lucru serios, la care nu scoatem limba, așa cum visează omul subteranelor dostoievskiene.
Ca martor al propriei ființe am zărit în mine treburi interesante și m-am străduit să disting între ceea ce se potrivește izolat și ceea ce ține mai mult de faptul că sunt om, decât de faptul că sunt eu, dar dincolo de această distincție port axioma ce zice că nimic din ceea ce trăiește un om nu-i strict rezervat ființei sale, iar ceea ce gândește cu atât mai puțin.
Perspectivele asupra morții diferă în timp și spațiu, adică la doisprăzece ani aveam o perspectivă și o trăire față de moarte care semăna cu a unor oameni, dar asta mai târziu s-a schimat și a început să semene cu a altora, după care s-a schimbat iar, semănând cu a altei părți. Pe scurt, schimbarea n-a dus la neasemănare, ceea ce o face și mai interesantă.
Pe firul ăstei perspective din urmă aduc în discuție vestitul “Memento mori”, cu mențiunea că nu toți găsim același rost în a ne aminti de sfârșitul orișicui. În cazul nostru — ăștia mai mulți, nu folosesc un «royale nous» — amintirea morții «în sine» aduce și amintirea datoriei de a te bucura de viață, de a trăi de viu sentimentul dorului vieții pe care deja o duci, fiindcă dincolo de moarte n-ai să-i mai poți nici duce dorul, nici purta pica franțuză, nici mâhnirea de tânăr intelectual burghez.
M-a fascinat întotdeauna prejudecata asta comunală, reprezentată în clișeul americănos de «bucket list», în care omul duce viața sa cuminte până când află că-i pe moarte, apoi brusc se-apucă să facă tot soiul de lucruri clișeice și tabu. Dar ce făcuși mon frere până atunci? E simplu, ai trăit fentând consecințe, ai dus viața ca un copil cuminte și nătâng făcând lucruri pe care nu ți le doreai, după care, în fața morții faci tot lucruri pe care nu ți le doreai, dar ți se par «vrednice de dorit», din perspectiva ta de ins cuminte și nătâng. Tristețea asta e mai tristă decât moartea, fiindcă face din moarte un bilet de fentare a consecințelor, în loc să facă din ea acel azimut care să te facă zilnic să ai grijă să nu-ți perzi timpul cu nimicuri, să nu-ți lași mintea să bântuie, să nu ratezi nici esențialul, nici momentul oportun, să facă din tine un martor temporar al unei armonii cosmice colosale și strivitoare pentru importanța de sine.
“Ce ai iubit, ce a fost drag inimii tale acum este praf și pulbere, totul e praf și pulbere” îi spune lui Ghilgameș, spiritul lui Enkidu întors din lumea subpământeană a morților, după superbul schimb de replici:
— Spune-mi prietene, spune-mi prietene, legea lumii subpământene pe care o cunoști.
— Nu-ți spun prietene, nu-ți spun prietene, legea lumii subpământene o cunosc. Dacă ți-aș spune, te-ai porni pe plâns.
— Spune-mi prietene, vreau să mă pornesc pe plâns.
Dar cum ai putea să te pornești pe plâns, dacă în viață n-ai iubit nimic, dacă în viață nu a fost nimic drag inimi tale. Ce viață e aia pe care nu te doare să o pierzi? Ce moarte-i aia prin care tot ce ai de pierdut este delirul unui potențial bovaric și doar un viitor plin de visuri, speranțe și alte deșertăciuni.
Urmărind poveștile adesea anecdotice despre morțile unor oameni vestiți din antichitate, găsești rostul și semnificația atribuită de «povestitori» sfârșiturilor și legătură adesea făcută între moarte și dejecții, ca antiteză a morții de tip glorios. Prezența culturală unei axe având un pol în glorie și unul în rahat, ne idică prezența unei estetici a morții în spiritul vremurilor, adică moartea nu era nici pe departe ceva care nivelează, ceva care să pună egal între smintit și înțelept, între vlădică și opincă, ci dimpotrivă ea atesta sau răsturna ordinea vieții independent de eventuale reîncarnări, ascensiuni sau căderi «ulterioare».
Și sigur că nu mă pot abține din a specula peste problema existențialistă ce decretează viața ca neînsemnată și în ipoteza ei care vrea să estetizeze nihilismul — anihilând ad extremis estetica — face virtute dintr-un gol care nu doar că nu-i tocmai universal uman, este mai degrabă o denaturare, un eșec al ființării omenești, se produce ca efect al unei frici penibile față de moarte. Astfel, nihilismul e ceva care numai se răsfrânge asupra vieții, având ca țintă moartea — prin ironie, dezavuare etc. —, dar ajungând să golească viața și ființa omenească de frumusețe și însemnătate, fără a izbândi în fapt peste fatalitatea ăstui “ce” care-i Moartea, eșuând cu mult mai trist în fața unui “cum” inexorabil care-i Viața.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „“Et in Arcadia ego” și alte ghidușii ale morții” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 