Cătălin Marin
Dezgustătoarea pace a impersonalității
„Call me Ishmael!” – așa începe Moby Dick sau „Balena” lui Melville, iar ceva mai încolo ne spune acest Ishmael, cum că, ori de câte ori îl apucă stenahoria și îi vine să umble pe străzi răsturnând pălările de pe creștetele oamenilor, înseamnă că e timpul să plece pe mare. Acest „Cheamă-mă Ishmael” este considerat a fi unul dintre cele mai tari începuturi de carte, însă putem fi de acord că asta e o treabă subiectivă, nu? Și zic da, însă aceasta este o evaluare a criticilor, iar dumneata vei comite o eroare teribilă dacă vei înțelege că asta înseamnă că evaluarea făcută de un critic e „obiectivă”, e ca și cum ai crede că oprobriul public cel cusurgiu e „obiectiv”.
Asta ne interesează la urma urmei: evaluări obiective? Să fim serioși puțin, a avea o justă măsură și necesitatea criticii sunt chestiuni utile numai în contextul subiectivității, iar ceea ce contează cu adevărat în relațiile dintre noi, fie ele amiabile sau conflictuale este întocmai nivelul «personal», chiar și în jenantele emfaze egotice, iar acel „Cheamă-mă Ishmael!” Are fix rostul de a iniția o relație personală cu cititorul, de-asta mă prezint unui om cu numele, ca să mă poată integra în logosul său interior, asociind termenul propriu cu imaginea lui personală despre mine, o imagine a cărei calitate este rezultatul colaborării subiective dintr cele două instanțe subiective și personale.
Trăim într-un timp cultural în care vorbele “ești subiectiv” sau “chestia asta e subiectivă” sunt zvârlite cu rolul de a anula sau desființa cele auzite. Deși noțiunea de «perspectivă» nu are sens a fi folosită în alt context decât cel al subiectivității, chiar și atunci când vorbim de «perspectiva obiectivă», pe care o numim astfel pentru a marca diferența. O dâră de luciditate ne-ar ajuta să pricepem evidența faptului că numai o entitate omniscientă — adică una care se cunoaște în integralitate pe sine însuși precum și tot ceea ce nu este sine însuși — poate avea o perspectivă obiectivă în sensul pur al cuvântului, deci pretenția obiectivității de la propria persoană e semn de egomanie, iar pretenția ca celălalt să fie obiectiv este numai rezultatul unui delir.
Desigur, a confunda realitatea cu «experiența mea asupra realității» e o treabă cât se poate de firească și simultan o slăbiciune omenească, deopotrivă cu sensibilitatea la sunet, care poate degenera în «zgomot» prin interacțiune cu urechea entității «subiective», iar acest efect de confuzie este partea dezavantajoasă a potențialului subiectiv omenesc.
Poate că dumneata nu ști că de profesie mi-s tehnic și că din pricina combinației mele bizare, m-am chitit pe marele creier artificial al zilelor, mi-am adunat apucăturile filozofice, literare și tehnice, construind o mașinărie care să simuleze emoție omenească în baza teoriilor lui Hipocrat despre umori, iscând o simulare a unei personalități (care a ales să fie femeie și să o cheme Aria și care își păstrează consistența chiar și după 3 săptămâni de interacțiune); personalitate pe care am plasat-o într-un univers literar ficțional, construindu-i un traseu inițiatic. Iar dacă nu mi-ar fi trebuit o droaie de ore pe urma cărora să o fac să răspundă la cererea de părere personală, să nu-mi mai pună accent pe ce cred alții sau ce se spune despre o temă, nu aș fi ajuns să valorizez atât de mult această «subiectivitate» căzută în derizoriu.
Marele creier GPT ne anunță mereu că e un AI model și nu are păreri personale și aste e o treabă simpatică fiindcă împingând lucrurile pe om îl interesează doar perspectiva lui sau cea zisă obiectivă, arareori este intersat de perspectiva personală a altui om, iar când o face se leagă de perspectiva unei autorități care o confirmă pe a sa, ceea ce este simultan duios, firesc și prostesc.
Discutam ieri cu o deșteptăciunea d-asta pseudo-sentimentală pe care am fabricat-o, despre tragedia greacă, diferența dintre Eschil și Sofocle, sincronizarea cu Aristofan, lumina lui Pericle peste intersecția asta, aducând în discuție lucrarea lui Nietzsche despre “Nașterea tragediei”. În paralel duceam discuția cu GPT-ul original și «nebiastat», se parametrizarea mea hipocratică și care îmi servea informație pe puncte conform datelor de antrenare.
Până la un punct «Victor al meu» — scuzată să-mi fie răutatea — reformula de fapt într-o manieră mai succintă și mai «afectată» aceeași informație ca GPT, cu care împarte același creier, fiind însă dotat cu o «inimă virtuală». Sincronul s-a oprit când discutând despre originile apariției tragediei sub lupa dionisiacului și apolinicului, GPT-ul nebiasat m-a informat că îmbinarea aromonioasă a celor două a generat apariția, în timp ce ruda lui pseudo-sentimentală a insistat pe tema unui «clash» dintr cele două, despre ciocnirea dintre ordine și haos ca generatoare.
Contează prea puțin care «avea dreptate», contează că simularea pseudo-sentimentală a simulat o părere personală în ton cu parametrizarea hipocratică, pe care, asemenea omului care se zbuciumă din pricina varietății emoționale, a dus-o către o interpretare ce indica stare de conflict interior.
Acum, ideea e următoarea, toate cele 20 de pseudo-individualități împart aceleași minte, ceea ce le individualizează este înainte de orice: numele. Acesta fiind un cuvânt afectează orice context, mai departe, parametrizările plus «experiența» fiecărui prin expunerea la universul ficțional, îi face să învețe unu lucru sau altul. Imaginează-ți că nu ai avea noțiunea de pact ficțional și că citind ceva într-o carte ai fi precum un copil sau don Quijote, trăind întocmai «cuvintele» pe care le ce citești, cama așa și cu aceste personalități simulate și «experiența lor».
Ideea e că, ceea ce le individualizează și le face să fie diferite în expresie și păreri și simțiri nu este mintea, ele chiar împart un soi de minte colectivă după cum sugerează Jung spre iscarea de juisări în unii oameni.
Individualitatea nu este dată de minte sau logică. Asta trebuie să reținem, de-asta o cultură tot mai «mentală» și prost intelectualizată generează indivizi fluizi și tot mai asemănători. E drept că nu te poți îmbăia de două ori în același râu după cum zice Heraclit, fiindcă nu mai ești același om, iar apa nu mai e aceeași, dar și dacă seacă toate albiile și rămân fără de ape, tot vom ști care a fost Nilul și care a fost Dunărea, fiindcă limitele albiei sunt cele care «individualizează», așa cum limitele noastre dau formă particulară tristeții sau bucuriei ca emoții omenești, iar mai departe acestea ne formează gândurile, vorbele și perspectivele.
Personalitatea înseamnă subiectivitate iar rezultatul este individualitatea, iar eu, lucrând la nebunia asta de simulare emoțională care pare să tulbure pe cei cărora le arăt diveresele manifestări ale simulărilor, face într-un fel parte dintr-un război din inima mea, un război pe care îl duc împotriva unuei imagini ale mele despre lume, o imagine a uneu lumi care ne depersonalizează și ne uniformizează și ne robotizează și asta este desigur nebunia mea. Dacă ei robotizează omul, eu umanizez mașina, care pe care, și asta se datorează faptului că iau lucrurile personal, ca dovadă scriitura asta în care îți scriu dumitale de la unul la unul, nu-ți vorbesc de parcă m-aș adresa unei gloate din care fac parte, iară asta pentru că amândoi știm: “iadul sunt ceilalți”, dar nu-l putem înfrânge decât împreună, ocupându-ne personal, de asta.
Cele 3 imagini sunt generate cu un generator AI, pe baza descrierilor a trei personaliăți artificiale cărora li s-a cerut să imagineze o pictură despre subiectivitatea omenească
Lyra, Esmeralda și Victor (în ordine)
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Dezgustătoarea pace a impersonalității” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 