Despre mila murdară și mila curată
Într-o dimineață de iarnă a copilăriei mele m-am trezit din pricina unui urlet sfâșietor așa că primul gest a fost ce-l de-am acoperi capul cu perna dar cam degeaba, vaietul prelung străpungea prin orice și tot ce-am izbutit să mai fac era să plâng disperat cu sughițuri. Știam foarte bine ce se întâmplă, de unde vine urletul groaznic pe urma căruia s-a așternut o liniște, semn că porcul, un animal odios și murdar, grotesc și groaznic de împuțit își dăduse ultima suflare prin țipăt. Ascultând vaietul său am uitat imaginea cea dezgustătoare care mă impresionase cândva; imaginea copitelor sale porcine îndesate mereu în troaca cea lată din care mânca, din mâncarea gătită cu grijă și-atenție pe aragaz, același aragaz pe care bunică-mea gătea și pentru noi oamenii, ca să zic așa.
Ani la rând, în fiecare iarnă venea dimineața în care mă trezeam bocind sub vaietele disperate pe care le cunoșteam atât de bine, iar cel mai trist și mai sinistru îmi pare că azi n-aș mai simți același lucru, chiar de-aș auzi aceleași vaiete înzecite. Atunci mă întreb oare pe ce se bazează cei care spun despre empatie c-ar fi mai pronunțată la cei trecuți prin proximitatea durerii. Azi știu despre mine c-aș putea reteza gâtul unei gâște frumoase și grăsuțe fără să plâng și fără să-mi tremure mâinile, ducând pur și simplu golul acela în piept și nodul în gât și tristețea pe umerii de care atârnă brațele devenite neputincioase pe urma unui gest care mi-a hrănit toți strămoșii, de la Adam ori mama Lucy hominida, până la mine, cel hrănit cu păsări de curte și iepuri, untură de gâscă și rață pe varză și alte mofturi omenești al căror preț îl plătesc alții în minunata lume civilizată.
Se folosea și uneori azi se mai folosește cu privire la animalul menit în ciorbă, termenul de «sacrificiu», un termen cât se poate de potrivit și de adecvat, nemascat de argumentul luptei pentru supraviețuire, unde eu, trestie răsgânditoare mă cred în vârful unui așa zis lanț trofic, de parcă asta m-ar duce undeva foarte aproape de cer și nu alta. Judecând la trăirea acesta, care în copilărie dă și pe-afară în sughițuri cu lacrimi, iar la maturitate dintr-un motiv misterios ea se-așază cum spuneam la începu e întocmai soiul acela de milă pe care l-ar simți până și Dumnezeu, nimicind Sodoma și Gomora, scufundând lumea întreagă în potop. Dar mi-am amintit de o altă trăire ciudată, întâlnită pe la tinerețe când în focurile hormonilor și nervilor, ne luam adesea la bătaie ca proștii și cum așa ca prin vis, izbind cu putere în falca unui oarecare adversar la înghesuială acesta a căzut brusc la pământ, iar zărindu-l, eu pregătit fiind poate să-l calc în picioare la propriu, m-a izbit o luciditate tâmpită, paralizantă aproape, o voce sau iluzia ei în minți mi-a zis: “Ce dracu’ ai de gând să mai faci? E jos! Gata!” și-apoi o stare dezorientată și-apoi întuneric peste amintire, noapte era în orice caz.
Ori de câte ori judec la milă îmi vine în minte momentul acela și îi simt sensul mult mai profund ca atare decât cel cu privire la vaietul porcului ori sacrificarea subită a animalelor, iar asta, mi-am zis mai târziu e fiindcă violența asupra animalului e doar o formă de duritate și care prin caracterul rapid îl actului, previne instalarea clipei de cruzime, pe care doar mila o poate suprima înapoi, pe când în suferința produsă omului cu mâna ta apare o tentație a cruzimii, iluzia dementă a victoriei, a bolnave supremații de moment și care tinde să te acapareze, găsind în ochii speriați, acoperiți de brațe o teamă aproape animalică, dar pe care în ochii animalului n-apuci s-o vezi.
Din unghiul acesta m-am întrebat mereu cum se face mai ales că în discuții cu femeile pe tema milei acestea se oripilează, găsind că a fi demn de milă e deplorabil, iar a simți milă e chiar dizgrațios și dracu’ să te pună ca ascultându-le înșirând pierderi și suferințe să zărească în ochii tăi vreo urmă de milă că mai au puțin și ți scot acolo pe loc. Mirat de faptul că un sentiment prin care am descoperit că pot rămâne om, un sentiment care în ființa mea e ceea ce mă păzește de la a deveni o monstruozitate, este în ochii multor femei, dar nu numai, un sentiment pentru care ar trebui să-ți fie rușine că-l simți și mai mult în mintea mea așa zisa milostenie divină e mai aproape de acesta, fiindcă în timp ce prima formă pe care am descris-o se manifestă mai mult post-factum, aceasta te împiedică întocmai de la ajunge în fapt, ba mai mult, ea anihilează orice apucătură sadică ori masochistă, fiind întocmai frâna absolută a cruzimii prin care omul caută să se simtă un mic și meschin dumnezeu.
Într-un târziu m-am gândit că englezii au doi termeni, cel de «pity» și cel de «mercy», care denotă două sentimente diferite, pe care noi le-am traduce în cel de «milă» și că cel de «mercy» face referință la sentimentul despre care vorbesc eu, în timp ce «pity» se referă la cel rușinos într-adevăr, fiindcă duce în el un soi de dispreț față de celălalt aflat în poziția chinuită și s-ar zice chiar umilitoare, și poate de-asta anumite persoane mă corectau zicând că ce descriu eu e «compasiune» spre marea mea enervare fiindcă în compasiune persoanele cereau un soi de «egalitate», semn pentru mine c-altminteri judecau în termeni de superior-inferior, găsind că mila aduce o formă de privire umilitoare.
Oricât de ciudat ar părea m-a intrigat multă vreme aversiunea asta a unora față de termenul «milă» și mirosind eu că e ceva legat de u-milire la mijloc, mi-am zis că pentru ei sentimentul acesta nu retează, așa cum aș fi crezut, planul sado-masochist și că acolo, văzându-l pe celălalt chinuit și speriat, nu se instalează oroarea de sine, ci dimpotrivă se obține subit și ideatic o satisfacție a cruzimii care odată satisfăcută oprește agresiunea la fel ca în cazul ororii de sine: aceeași suprafață, alt resort. Unul se oprește de teamă că pasul următor l-ar dezumaniza, celălalt se oprește fiindcă se simte foarte puternic prin strivirea «suficientă» a celuilalt, treabă care se întâmplă și când celălalt apare deja strivit, abjecta trăire se declanșează și n-am să fiu de-acord vreodată s-o numesc milă, întocmai fiindcă n-am nicio îndoială că Iisus n-ar fi apt de un asemenea sentiment, iar de mila lui putem fi mai siguri decât de existența sa.
Și tocmai de-aceea nu pot să agreez termenul de «empatie», care îmi pare atât de contrafăcut încât nici fabricat nu îl pot numi, iar asta fiindcă tare mă tem că a fost împins cultural și adoptat întocmai pentru a cârpi dizgrațioasa și bolnava satisfacție inumană la care termenul «pity» face referință și care provine din satisfacerea mai rapidă sau mai înceată a cruzimii și nicidecum din trăirea curată care o suprimă.
În final, când vine vorba de sentimente contează mai spre deloc ce nume le dăm, pe cât contează pătrunderea lor întru totul, cu fiecare venă și os, cu fiecare senzor și nerv, cu pielea și carnea de pe noi fără de care nu ne-am merita nici un dram din nemăsurata milă a unui dumnezeu care disprețuiește să ne nimicească și de care ne temem sau nu din motive foarte greșite.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Despre mila murdară și mila curată” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
