ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

De la conflictul generațional spre conflictul regenerativ

De data asta, tema revistei m-a găsit nervos din pricina faptului că umblă așa o prejudecată prin lume, despre cum filozofia te face trist sau amărât sau mai știu eu cum, iar tot ce pot spune eu pe moment e că așa-i. Dacă te-apuci să citești filozofi moderniști pe sărite și iei lirismul existențialist ori nietzscheean drept filozofie ai toate șansele să te întristezi ca urmare a dobândirii de ignoranță, nu de cunoaștere.

O minimă căutare a rădăcinilor filozofice până la Platon și Aristotel, nu musai până la doxografi, ar putea îngădui aflarea unui cadru mai larg în care se desfășura gândirea filozofică, nelipsită de ansamblul meta-fizic; ansamblu care s-a perimat în modernism pe urma pătrunderii mic burgheze în filozofie. Firește că asta-i un soi de părere a mea, pe care oricât aș argumenta-o sau chiar de-aș pune-o în sistem, tot părere rămâne, ce bine era dacă ar fi înțeles și moderniștii chestia asta.

Scărmănând GPT’ul în cercetările mele, capturat de distincția anglosaxonă “shape-form” am ajuns la «Eidos» și «Morphe», iar ca un brav fan aristotelian am tras în mintea mea și mai zdravăn către Aristotel, intuind totuși că Platon și Aristotel nu rup «ideea» de «formă» în chip total și nici nu le pun în relație de exclusivitate, ideile fiind la urma urmei «Forme Ideale». Am menționat treaba asta cu GPT-ul pentru a marca intersecția mea superficială cu filozofiile astea, fiindcă există o probabilitate destul de mare ca mergând în cărți și profunzime, această primă ipoteză de salt să se destrame.

Mergând totuși pe firul ei am considerat că e suficient de întemeiată ridicarea unei teme de conflict generațional între anticii filozofi greci și modernii filozofi europeni, speculând faptul că «moartea lui Dumnezeu» a fost, totodată și moartea metafizicii, pe care simpaticul și genialul Kant a reușit totuși s-o mumifice spre marele noroc al nostru, al ăstora care nu confundăm îngrijorarea savantă cu luciditatea. De-aș fi un socio-psihologizator aș aduce în discuție factori și cauze, contextul Revoluției Industriale, căderea vechilor structuri, Revoluția Franceză, ridicarea lui Napoleon și alte elemente care justifică ridicarea existențialismului și sucombarea obiectivității în favoarea subiectivității, lovite în gioale de subconștientul freudian.

Nietzsche, cu totată efervescența lui nervoasă trântește tot ce nimerește, preocupate de-o abordare «genealogică» a lucrurilor; abordare care nu elimină complet ontologia, ci o păstrează sub altă formă. Filozofia franceză de secol XIX nu-i una cu tradiție, e mai degrabă una reformistă — mutatis mutandis: de tip lutheran. Secularismul nu a subminat cadrul teologic, pe cât a subminat cadrul metafizic, ontologicul și ansamblul, producând o filozofie din Pământ către Cer, dar nu pe stil aristotelic, ci o cocoțare fără transcendență. Așa cum protestantismul teologal elimină tradiția din interpretarea biblică și «protestantismul secular» caută să elimine tradiția din filozofie, poate întocmai pentru că aristotelismul și platonismul deveniseră piloni ai teologicului.

Acest conflict generațional întins peste două mii de ani a fost posibil datorită forței și solidității filozofiei antice grecești din care s-a născut o tradiție filozofică și totuși conflictul a fost destul de lipsit de noblețe și fair-play, întru-cât vechii greci nu mai erau de față ca să se apere, păziți cel mult de locțiitorii lor de influență creștină. Tânăra generație a reușit să își fondeze «epistemic» solipsismul, drama personală, isteria de sine, producând pe urma căderii din Iluminism un weltanschauung cu maț și pinion. Vorba lui Blaga: “e greu să te apropii de psihanaliză fără să te însoțească un miros de maidane” — citat aproximativ din “Trilogia Culturii”.

Victime centrale ale conflictului cu pricina au fost în mod special Eidos (Ideea) și Morphe (Forma). Prima a decăzut din stadiul absolut obiectiv la stadiul de părere, de emisiune a minții, unde Platon fix pe-astea le numea umbre pe pereți, făcând apel la «reamintire» ca drum spre Idee. Forma în perspectivă aristotelică era mai degrabă fuzionată cu ideea de structură decât cea de aparență, de suprafață, Morphe era actualizarea potențialului, formarea era totodată înființare, nu era ceva  strict legat de «aspect», strâns legată de «substanță», a crea însemna totodată «a forma».

Toate acestea au fost atacate mai mult sau mai puțin direct, uneori atacate prin omisiune și ignorare, așa că apariția curentului Bauhaus ori a brutalismului a derivat nu atât din factori socio-economico-politici, pe cât din scindarea Formei în structură și contur. Gândirea de tip analitic ce urmărește precizia în favoarea digestiei, nu a nuanței și a bunului discernământ produce efecte aiurea și idei vagi, iar acest tip de gândire este specifică modernismului.

Dincolo de evidentele mele aversiuni și înrămarea acestui conflict drept rezultat al nevrozei și resentimetului egomaniei moderniste, mă încred și recomand centrare pe conflict, nu pe animozitățile autorului, ar fi foarte ne-clasic din partea mea să prezint totul atât de personal și prin urmare demn de toată rușinea.

Interesant e că pe urma acestei mărunte cercetări am ajuns chiar să-l mai îngădui pe Platon, al cărui Idealism nu mi-a  picat bine niciodată. Blamez însă atât modernismul cât și post-modernismul pentru ofuscarea Marii Filozofii și înlocuirea ei cu filozofii adolescentine despre putere, politică, dramă personală și îndreptarea micului organ flasc științific, spre pilonii tari ai ontologiei și metafizicii.

Poate că nesuferitul de Platon are dreptate cu «reamintirea», nu sub viciul revenirii, ci sub virtutea unei retreziri din somnul spre care prostia noastră tânjește.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „De la conflictul generațional spre conflictul regenerativ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.