De ce să ne jucăm numai cu focul
Copiii nu se joacă. Desigur, adultul îi privește cum stivuiesc piese ori îmbracă păpuși, dar nu remarcă un lucru esențial. Dacă îi muți un cub din construcție, dacă nu găsește acea rochie a păpușii, dacă o roată a trenulețului se strică, atunci se va declanșa o tragedie cu plânsete, zbierete, nervi. Atunci adultul cel fraier se uită la copil și îi spune: “de ce plângi? E doar un joc.”, având ca efect o torsionare și mai aprigă a viscerelor pătimașe ale micuțului, iară asta fiindcă nevoia de joacă și noțiunea de joc sunt chestiuni mai degrabă specifice adultului, decât copilului.
Copilul nu se joacă, el întreprinde acele acțiuni pe care noi adulți le vedem a fi neserioase și jucăușe, cu o seriozitate de care adultul adesea încearcă să scape, în timp ce copilul are mai degrabă nevoia adversă, are nevoie ca păpușa lui să fie o prințesă reală, coada de mătură pe care o călărește un armăsar veritabil care poate oricând să-l răstoarne dacă nu îl strunește, pierderea unui meci de joc video va fi resimțită cu tristețe și furie, de parcă ar fi pierdut la Waterloo nu la FortNite sau cum s-or mai numi jocurile copiilor vremii.
Atunci vin și întreb ce înseamnă de fapt să iei totul în joacă? Să te implici trup și suflet asemenea copilului ce riscă mari suferințe și patimi dintr’o «joacă» sau dimpotrivă, să fii detașat cum recomandă plictisitorii pseudo-yogini ai vremii, să iei totul așa… ca pe o joacă?
Revin spre completare cu o remarcă dintr-o carte destul de slabă de istorie a mitului și cu interpretări sărăcuțe, scrisă de o anume Karen Armstrong. Faptul că interpretările erau sărăcuțe, nu înseamnă că faptele menționate nu erau bine încadrate. De exemplu se dădea acolo o justificare a mitului potopului prin faptul că marile civilizații erau bazate în orașe construite pe malurile fluviilor, iar fluviile se revărsau des, de-aici mitul potopului. Genul ăsta de interpretare, mă duce cu gândul la un om care citește povestea fantastică unui ceasornicar, dar nu pricepe că povestea-i despre timp, nu despre ceasuri. Am ținut să fac această critică pentru a evita cu orice preț suspiciunea că aș invoca o scriere în chip autoritar, însă, tot pe acolo se vorbește despre niște triburi foarte vechi în povestea cărora zeii îi învățaseră pe oameni să facă sex și să’mpletească coșuri.
Consider că nu-i tocmai speculație impertinentă să afirm că asocierea acestor preocupări — profane sau ludice din unghiul nostru — cu zeii, aduceau îndeletnicirilor astea o gravitate sacră, acestea erau pentru sălbaticii cu pricina lucruri de maximă seriozitate, cu care nu glumeau, așa cum creștinul nu glumește cu împărtășania sau liturghia. A glumi cu asemenea lucruri este «riscant», deci lucrurile astea au acea miză uriașă pe care copilul o pune în spinarea căluțului de lemn. Păstrăm desigur proporțiile de rigoare, însă angrenajul care face posibilă investirea sau supra-investirea de sens a obiectului și jocului cu elemente de totem și tabu, este aceeași și în cazul copilului cu păpușă Barbie și a vraciului cu păpușă voodoo.
De-asta vei avea destui pseudo-cinici depresivi ce vor privi înconjurarea bisericii sau ritualul călușarilor drept ceva infantil, o joacă aiurea. Dar asta fiindcă ei sunt atât de absorbiți de sine, atât de inapți să ducă mize în piept, încât duc orice în profan și trivial, cu excepția situațiilor în care taximetristul plescăie sau ospătarul își rotește ochii, aici devin deodată serios fiindcă după cum se știe: amorul propriu este sacru, nu-i de joacă.
Indiferent că privim joaca prin ochii unui copil care o investește cu dimensiuni tragice și grave, fie că o privim prin ochii adultului care o caută din motive complementare, ludicul nu-i ceva de sine stătător, ci face parte dintr-o dualitate grav-ludic, așa cum tragicul și comicul fac parte dintr-o dualitate vecină, fără a fi complet disjuncte.
În absența oricărui tragism, comicul își pierde sensul, devine asemenea unui clopoțel pe care-l zdrăngăni dintr-un reflex atavic. Problema copilului este aceea că el nu discerne între ludic și grav, de aceea el scufundă ludicul în grav într-un chip fascinant la urma urmei. Adultul care face pe dos aceeași scufundare — gravul scufundat complet în ludic — ajunge să piardă orice sentiment al sensului, regăsindu-se în miezul unei mari deșertăciuni, fără cap, fără coadă, fără viață.
Marile provocări ale lui Homo Ludens sunt aceleași ca în cazul lui Homo Sapiens, discernerea și măsura, a te juca înțelept înseamnă a te bucura de viață, a te juca prostește înseamnă a te juca în Abis precum băiețeii în nisipul dinspre țărm.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „De ce să ne jucăm numai cu focul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
