ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

De ce e neplăcută știința autentică și sunt plăcute pseudo-științele

Mai întâi hai să excludem politicoșeniile și plicticoșeniile provenite din «socializarea» științei și «impersonarea» ei prin experți și oameni de știință și «dictatura științifică» și evangheliștii pop-science și toate artificiile penibile care duc știința în mondenitate și delir mai mult sau mai puțin relevant în contextul societății.

Speculez și eu desigur într-un joc de corelare, dar pornind de la niscai observații și probe îndelungate. Eu fac parte de ceata unghiului „ignoramus et ignorabimus” împinsă de du Bois-Reymond, adică sentința „nu știm și nu vom ști”, asta fiind o remarcă adresată acceptării implicite a limitelor cunoașterii științifice, dar și cunoașterii «pe cale» științifică. Nenea-geniul Hilbert fu groaznic opărit pe mațele lui matematice de ideea asta pe care a încadrat-o a fi pesimistă și a trântit deviza “Wir müssen wissen, wir werden wissen!” care și azi șade inscripționată pe piatra sa funerară, însemnând “trebuie să știm, vom ști!”. Țin să subliniez diferența dintre sentință și deviză.

Privite în ansamblu astea două se cuvin luate cu cap, mai ales că taica Goedel a dovedit încă de prin vremurile lui Hilbert că năzuințele acestuia sunt drăgălașe, dar de neatins. Asta nu înseamnă că ceea ce propunea Hilbert era greșit, însemna doar că este limitat de însăși țesătura sistematică. Devine evident că fără optimismul hilbertian — soi de optimism pe care Nietzsche îl critică avant la lettre cu privire la ambițiile științei — stăm acasă și contemplăm misterul lipsei de gust al cartofului fiert și ne uităm la știri ca la desene animate, iar fără luciditatea conceptului de „ignorabimus” avem toate șansele să facem un salt peste pârleazul lucidității și să batem câmpii pseudo-științific, fără să ne dăm seama că am luat-o razna, doar pentru că «trebuie să știm», cu orice preț, inclusiv cel al bunului simț.

M-am întrebat cum de un om ca mine, adept al lui „ignorabimus” — “nu vom ști” — și-a băgat nasul cât a reușit de mult în matematici, fizică, filozofie, artă, literatură, istorie, posedat de o curiozitate compulsivă. Ceea ce pare contradictoriu aici, nu este în fapt deloc paradoxal, iară asta pentru că undeva în mințile mele «a cunoaște» e definit apriori astfel «a cunoaște înseamnă a găsi limitele». Această mică inserție auto-referențială are ca rost amintirea unui lucru important: cunoașterea în genere precum și căile de cunoaștere sunt variate, dar fiecare om are propriile lui căi de cunoaștere și limite ale cunoașterii sale. Una e cunoașterea Omului cu O mare, alta e cunoașterea lui Gigel cu CNP și dinți în gură.

După cum cititorii mei mă știu, sunt un individ nesuferit, căruia îi place să vorbească despre ce «nu SE poate» cu optimiștii nesăbuiți și ce «SE poate» cu pesimiștii nesăbuiți, mai ales că cei din urmă comit o gravă eroare de judecată, prejudecând adesea că a fi pesimist exclude nesăbuința și implică sine qua non înțelepciune, având adesea tupeul prostesc de a se considera «realiști» deși pesimismul lor vine tocmai din disproporția lumii din capul lor față de cea reală care iese întotdeauna în minus prin comparație cu cea ideală, tocmai pentru că iau simularea din mintea lor drept «realitate fundamentală» e și asta o formă de egomanie. Țin să menționez că optimism și pesimism aici sunt perspective asupra putinței — sau puterii!? —, optimism însemnând prevalența convingerii că «un anume lucru e posibil» și pesimism prevalența convingerii că «un anume lucru e imposibil», deci nimic legat de probabilitatea de «mai bine» sau «mai rău». Astfel, în context, credința că omul va distruge planeta este una optimistă, în sensul că denotă încredere în puterile acestuia. Dacă nu era nevoie de explicația asta, iar mata îți dai ochii peste cap, încearcă să pricepi că autorul este optimist cu sine și crede că va fi citit de tot soiul de oameni și pesimist cu alții fiindcă știe că unele soiuri nu pricep mare lucru dacă nu detaliezi semantica. O loază încrezută cu ifose de superioritate ș.a.m.d.

Dar lui Shakespeare: “There are more things in heaven and Earth, Horatio, / Than are dreamt of in your philosophy”, aici “philosophy” având sensul de știință în accepțiunea vremii. Iată o remarcă foarte potrivită în contextul despre care vorbesc aici. Și în ea aș zice că se regăsește răspunsul la întrebarea inițială: „De ce nu ne place știința?”. Apăi nu ne place știința fiindcă indiferent cum ne uităm prin lupa ei, fie cu optimism, fie cu pesimism, ea ne aduce în planul judecăților dihotomia posibil-imposibil și problema limitei. Pesimismul se raportează la aceasta retractil, prin ne-ființă, considerând apriori că “t’is nobler in the mind to suffer, the slings and arrows of outrageous fortune”, în timp ce optimismul consideră tot apriori că e cazul să “take arms against the sea of troubles and by opposing end them” — șmecher Shakespeare.

Știința constrânge omul să discearnă și să se poziționeze. Atunci când omul ia limitele științei personal, adică îl traduce pe «nu SE poate știi” în “TU nu poți ști”, se stârnește într-unii revolta hilbertiană și zbiară în mintea lor: eu pot ști, eu voi ști. Rigoarea e omisă, bunul simț al rațiunii se duce dracului și omul ajunge să raționalizeze prost, să genereze premise proaste — verde e negarea lui roșu — , calcule și operații logice de doi bani — 3 + 5 = 10 este tot un raționament, prost, dar raționat — și se duce ușor ușor spre pseudo-știința.

Acum, ceea ce numim astăzi «știință» atunci când știm despre ce vorbim sau când ne-am pus măcar o dată întrebarea filozofică: “Ce mama dracu’ înseamnă aia științific?”, este caracterizat de: măsură —care include proba, până la punctul în care măsur-abil se suprapune cu prob-abil — , rigoare și metode (nu “metodă”). Ceea ce se încadrează la pseudo-științe este, de exemplu astrologia — care este totodată și o pseudo-credință, dar despre intersecția asta altă dată — în sensul că pretinde că are metodă și rigoare și măsură, că «relevă» prin măsurători, nu că revelează prin viziuni profetice, ea nu are nicio cale prin care să greșească. Adică da, sunt o fecioară dezordonată, dar asta fiindcă am ascendentul în berbec.

Mi s-a întâmplat odată ca amestecând în date cu făcălețul minții — uneori așa îmi câștig existența — să am de a face cu un maldăr sinstru de mare de date… foarte precise și simultan foarte irelevante. Chestia asta cu lipsa de corespondență între precizie și relevanță poate să pară surprinzătoare, dar faptul că pantofii mei sunt precis maro și au fix mărimea 47, nu ne ajută cu mare lucru atunci când vrem să înțelegem de ce zboară păsările, ori să prezicem data sfârșitului lumii, oricât de mult ar bate unii câmpii despre cum e «totul interconectat» și cum un fluturaș care zbate din aripioare declanșează o grevă a motostivuitorilor în Shanghai, dar poate spune multe despre aspectul probabil al următoarei perechi de pantofi pe care o voi cumpăra. Deci precizia e „absolută”, dar relevanța e „relativă” la scopul intenției, ca să zic așa.

Revenind din adorabila mea digresiune divagant-ocolitoare, datele mele erau vag relevante — sau maximal irelevante — în raport cu scopul cercetării mele, dar ce să vezi, am reușit să născocesc o drăcie de formulă matematică a cărei folosire dădea același rezultat (cu variație de vreo 10%) în toate cazurile probate, spre uimirea utilizatorilor ei. Ce am făcut eu a fost să împrumut noțiunea de măsură de pe la fizică, niscai principii probabilistice, o dâră de fantezie personală și hop: rezultate practice care se confirmau. Ei bine asta nu înseamnă că am folosit calea de cunoaștere a științei, se cheamă că am cârpit niscai principii cu nesimțire și aroganță, la modul „teoretic ar trebui să meargă” și a mers.

De-asta, cei care vin și spun „it’s science because it works”, confundă știința cu ingineria. Firește că dacă cineva îmi cerea o explicație despre „de ce funcționează?”, i-aș fi dat o explicație mulțumitoare, fiindcă la urma urmei sunt scriitor, iar scriitorii explică orice, fiindcă cetitorul moare dacă după logica lui povestea „n-are logică”, de-aia a scornit bietul Cehov, drăcia aia de principiu. Realitatea era că habar nu aveam de ce raționamentul meu a dat rezultate. Oferind cuiva raționamentul, persoana ar fi putut lua asta drept explicație cauzală, dar justificarea nu este nici pe departe tot una cu motivul real. Un truc simpatic este atunci când n-ai chef de explicații, dar te apuci să înșiri raționamente complexe, iar omul zice fuga: „nu mersi, bine că merge!” ori „sari direct la subiect”, îi trântești ceva ce poate înțelege și pleacă liniștit, dar dacă vrei să-l torturezi îi spui „ignoramus et ignorabimus” — nu putem ști, nu vom ști.

“De ce m-a lăsat nevasta?”: ignorabimus! „De ce nu găsesc un bărbat adevărat?”: ignorabimus! și tot așa, tot așa, te poți distra în mod special pe seama unei generații care fiind etichetată Y (why) a luat treaba asta prea în serios, oh! Unde sunt mileniallii de altă dată!

Iată deci că știința, prin profunzimile și cadrele care o fac posibilă, suscită în om rost nou de discernere, incertitudine, înțelegere, dar mai ales, mai ales: sentimente de neputință.

Cireașa de pe tortul ăsta de nuntă eșuată pe care l-am înșiruit aici cu fundu’n sus o voi plasa subtil, de nesuferit ce sunt, alegând să fiu vag la sfârșit, după ce tot drumul ăsta am fost penibil de «clarificant». Așa că vă invit să remarcați niscai împărțiri ale preferinței pentru științific în adevăratul și curatul sens, cel care implică deopotrivă limită și întindere, putință și neputință și să observați profilul acestuia în raport cu profilul celui care «acuză» limitele științei cu scopul de a o invalida precum și profilul celui lesne sedus de astrologie, ghicitoare, vrăjitorii și supra-natural lipsit de dogmă. În niciun caz nu se corelează cu nivelul de studii, de regulă cei fără studii înclină spre sisteme dogmatice și colateral spre obscurantisme.

Există o categorie posedată de un complex intens și inconștient al neputinței, care tinde să compenseze prin nevoia de a exagera puterea «spiritului», a minții. Pentru această categorie, ideea de limită a minții sau de neputință a acesteia este de-a dreptul înfiorătoare și ajunge să respingă orice dovadă sau demonstrație a acestei limitări.

La începuturile iluminismului știința a cucerit interesele și aprecierea generală din pricina unei promisiuni de tipul devizei hilbertiene și astfel a fost îmbrățișată cu naivitate, în timp ce vechile abordări teologice și filozofice au fost ușor ușor lăsate să cadă în dizgrație, acuzate că ar fi «nevroze colective», «obscurantisme»,«misticisme» etc.

În timp, oamenii de știință adevărați și matematicieni zdraveni, dimpreună cu filozofi respectabili cum ar fi Karl Popper sau Thomas Kuhn au scos la iveală limitările științei și finitudinea întinderii acesteia, în parte din pricina limitărilor omenești, dar și din pricina unor lucruri cum ar fi formularea în limbaj a teoriilor, ecuațiilor, adică renumitele teoreme ale lui Kurt Goedel.

Deși tocmai prin rezultatele obținute de acești oameni știința a devenit cu adevărat demnă de credibilitate, dovedind o smerenie a lucidității, la nivel general și-a pierdut încet încet credibilitatea, unde argumente de genul „Ce știință, domne? Că ba ziceau că zahăru e bun, apoi s-au răzgândit și-au zis că-i nașpa!” concluzia corectă ce derivă din această remarcă este: știința merită creditată fiindcă ea nu caută să aibă dreptate, ea caută să găsească adevărul și de-asta reevaluează constant «adevărurile» și recunoaște când a greșit, întocmai ca un om sănătos la cap. În piață concluzia e că: știința e de rahat fiindcă uite că face greșeli. O asemenea eroare de raționament ne poate costa viața, fiindcă ne va apropia de grandomani, sisteme amăgitoare și în principiu de psihopați care ne vor da dreptate chiar și în ideile noastre proaste, doar pentru a nu-și submina propria autoritate.

Totuși omul are atât de mare nevoie de sentimentul sensului care se hrănește cu răspunsuri, mai ales dacă ești bolnav de scepticism sau dus la școală mai mult decât puteai duce, încât rigoarea, metoda, adevărul devin irelevante. Astfel ajungem să luăm în brațe sisteme șubrede care izbutesc să ne ofere iluzia unui cadru rațional, logic. M-am prins de treaba asta în clipa în care am început să mă intersectez cu diverse persoane captivate de tot soiul de acareturi teoretico-magice și observând, minuțiozitatea raționamentelor și puterea justificativă a sistemelor pe care le îmbrățișau și poate de n-aș fi fost un mare îndrăgitor al lui Descartes ori Leibniz, spălat pe creier cu raționament și matematici, n-aș fi sesizat că acești adepți ai pseudo științelor sunt mai raționaliști chiar și decât mine, abuzând rațiunea cu o asiduitate mult peste înclinațiile mele. Așa am înțeles cât de mare nevoie are omul de rațiune, atât de mare încât o falsifică și o denaturează.

În occidentul vremurilor noastre, cu toată disperarea evanghelismului științific, știința și inclusiv ingineria — ceea ce este mult mai trist — pierd teren zdravăn în fața pseudo-științelor, după cum religia pierde teren în fața pseudo-credințelor făcute ghem sub numele de «spiritualitate», din pricină că aceasta izbutește să dea omului «toate răspunsurile», nu-i cer să discearnă, îi cer să pună grămadă orice în numele «holisticului» și mai ales îi promit nelimitare, supra-putință și posibilități infinite.

Marea nenorocire este aceea că pseudo-sistemul așa zisei spiritualități este imposibil de răsturnat din mintea omului pe cale empirică — așa cum a pățit-o religia creștină — și nici pe cale rațională — așa cum a fost răsturnată știința din interior ca urmare a unor intenții curate, filosofice și științifice —, iar delirul pseudo-științific și «spiritual» cuplat cu tărâmul virtual al tuturor posibilităților care este social-media conduc deja la o formă de alienare și degradare psihică la nivel colectiv, adică suntem într-o stare de faliment psihic — și psihologic — din care nici educația, nici știința și nici religia nu mai au puterea să ne scape, tocmai fiindcă tot ceea ce se naște din bun simț al rațiunii are limite, în timp ce sminteala e atotputernică întocmai ca un Dumnezeu, iar omul nătăfleț va cădea — iarăși — amăgit fiind de promisiunea că o îmbucătură din Fructul Cunoașterii îl va face să fie asemenea Lui, iar omul, văzând că fructul e “plăcut ochiului și vrednic de dorit, pentru că dă știință”, halește a prost și dă și altora din prostia lui.

În final îl parafrazez pe Cioran: vreți să fiți liberi? Veți muri de foame. Vreți să fiți puternici? Veți muri de proști.

Vă urez decizii!

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „De ce e neplăcută știința autentică și sunt plăcute pseudo-științele” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.