ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

 Cel mai frumos pericol public

Spre deosebire de alte locuri și medii care au (ne)șansa de a-mi purta scriitura, aici, mă cuprinde o bâzâire a conștiinței fiindcă, aici, nu scriu doar pentru cititor scriu pentru «revistă», iar problema nu-i una de preselecție a limbajului și structurii ori a subiectului, mai ales că subiectul este «impus», pe cât este datorată unei tare personale ce caută să eludeze prejudecata interpretării, tocmai pentru a impune o claritate dincolo de inerenta apucătură a interpretării personale. Astfel, în extremismul meu sunt interesat doar de cum spune autorul — uneori autorul sunt eu — și de ce esență expune autorul. Păreri pur personale avem toți să ne iasă pe nas și fără să ne citim unii pe alții.

Astfel țin la asemenea introduceri dintr-un fel de «ce ție nu-ți place, altuia nu-i face», în sensul că prezentând unghiul din care scriu, cititorul primește acel dram de sare care trebuie pus sau scos din expunere, după gustul sau dezgustul fiecăruia.

Oricât de interesante ar fi părerile mele sau oricât de interesante le-ar vedea alții, ele nu fac obiectul acestei publicații sau cel puțin asta e abordarea mea: proprie și impersonală. Însă atunci când vine vorba de «carte» inevitabil mă văd pus în dilema scriitor-cititor, fiind întâmplător și una și alta și provocat să mă concentrez pe «carte», nu a perspectivei asupra cărții. Mi-am zis deci că poate fi relevant să prezint acest ocol pe care-l dau precum buldogul în jurul unui element deosebit de important pentru mine, unul dintre puținele obiecte materiale pe care îmi îngădui să le fetișizez într-o oarecare măsură.

Mă întreb prin urmare: cât de relevantă e perspectiva unui om care nu are bibliotecă în casă? iar asta nu-i o întrebare retorică, pentru că nu eu am de răspuns la ea. E drept, am cărți în comoda de sub televizorul pe care îl deschid doar musafirii, am cărți în lada de la pat, unde mai ieri am dat peste Logica lui Kant și un volum din Don Quijote, dimpreună cu preferata mea carte de “Algebre”. În bucătărie, unde fumeg șed lucrări ale lui Leibniz, Hume, Bolyai, pe undeva Dostoievski și două cadouri recente “Omul muzical” și “Ultima generație păgână”, apoi câțiva autori români contemporani și abia aici e capătul suspansului: am în casă manuscrisele (îmi scriu cărțile de mână) romanelor mele, dar nu am absolut nicio carte «de-a mea».

Care cum a venit a văzut și a vrut, i-am dat, zicând mereu: vezi că e sigura mea copie, eu nu am propriile cărți în exemplar multiplu, să mi-o aduci înapoi. Sanchi! În timp am ajuns să nu îmi mai cumpăr singur pe ascuns propriile cărți, cu sentimentul acela bizar că librarul va remarca pe cardul de fidelitate același nume ca pe copertă. Ori de câte ori mi-am cumpărat singur propria carte m-am simțit ca un hoț, iar asta zice despre relația mea cu cărțile un lucru pe care poate tu îl înțelegi mai bine ca mine.

Am cărți în rucsac, mereu cel puțin una, o «broșură» nietzscheeană, un volum grupat de-al lui Camus, de-ai zice că-s fiert pe existențialism și subiectivitate, în timp ce sunt de fapt un opozant acerb care își studiază minuțios «dușmanul», dar revenind la problema furatului mi-am dat seama că-s genul care ar fura cărți fără să am vreo mustrare de conștiință, ba mai mult iau criteriul ăsta drept intuiție de achiziție: n-aș citi o carte pe care n-aș fi dispus sau tentat să o fur.

De asemenea am telefonul plin de pdf-uri cu cărți de la Springer pe care n-am dat un chior și orice pdf prind la descărcat de pe undeva cu un titlu care mă interesează, intră la pachet în colecția de cărți pe care «trebuie să le am» — la îndemână. Ce mi-ar plăcea mie să se deducă din ce am scris până aici atât de aparent pur personal, e că nu am făcut nicio referire la asocierea termenului «carte» cu cei de «educație» sau «instruire», iară asta pentru că în mintea mea Cartea este singurul antidot împotriva educației. Citind, te asiguri că nu vei fi educat, ba mai mult, cu cât citești mai mult și mai bine îți dai seama de disjuncția masivă dintre carte și educație.

Se poate ca astea două să fi coincis cândva, dar sunt de mult prea mulți ani divorțate, încât li s-a făcut pe de-a întregul partajul. Înșiruirea proprie de mai înainte are și ea rostul de a conduce către această idee a cărții disjuncte de educație, prin evitarea unei construcții de tip narativ, dar și prin evitarea unei construcții de tip argumentativ, înșirând descriptiv observații concrete din realitatea aproape-imediată urmărind să văd firul de legătură din teamă că aș putea să-l pun de la mine și să ajung să cred că era deja acolo. Pentru un om de matematici, treaba de-o numesc psihologii «proiecție» este ceva deosebit de rușinos: să nu distingi între «descoperit», «intuit» și «construit».

De asemenea, având aici de față deviza punkistă de rigoare, s-ar putea citi printre rânduri ceva ce eu nu am scris niciodată acolo și să se presupună că am căutat să mă pun în răspăr doar de dragul contrei și al controversei această născocire a disjuncției dintre educație și carte sau că aș sugera că educația ar fi ceva «rău», iar cartea ar fi ceva «bun». Cu toate că am această credință, nu o sugerez aici, dimpotrivă, mă scutur de valențe morale fiindcă nu vreau să fac judecăți, vreau să observ rațiuni.

Premisa ar fi că educația urmărește o formare a unui spirit prin instruire ce include un melanj între teoretic și practic, ce induce obișnuințe și deprinderi într-o direcție sau alta cu efecte mai mult sau mai puțin dorite, dar inevitabile, în altele. Niciun om dus la școli nu scapă «needucat», la fel cum nici din vise nu scapi fără o prăpădită de impresie.

Cititul însă corespunde într-un mod fundamental trăitului prin natura sa individuală în angajarea cu forma și subiectul cărții, așa cum, mergând pe stradă în treaba ta «citești» involuntar cu toate simțurile o experiență proprie, indiferent câți trec pe lângă tine. Filmul sau teatrul — ori mersul la biserică — sunt cum s-ar zice «experiențe colective».

Apariția cărții a constituit un salt esențial către individualitate, făcând trecerea de la stat grămadă în jurul povestitorului, preotului, actorului, către angajamentul personal, fizic și metafizic deopotrivă cu obiectul și subiectul cărții. Aici un rost esențial și uriaș l-a avut trecerea de la pergament și tăblițe și pereți însemnați la cartea cu pagini și cotor, lucru pe care îl datorăm creștinătății care a preluat codex-ul roman și l-a transformat în ceva mult mai important și mai «grav» decât o unealtă mundan-administrativă. Biblia fiind «o carte», iar începuturile ei corespund cu începuturile cărții.

Actul cititului unei cărți este fundamental diferit de cititul unor „foi” sau deșiratul unui pergament. Simplul fapt că poți să pui semn de unde ai rămas, că nu e nevoie să «redeșiri» ca să regăsești, faptul că poți avea pagini numerotate, creează o distanță între pergament și carte, pe cât ai distanță între scrisul de mână și dactilografiat. Apoi, coperta cărții aduce o durabilitate, formatul aduce portabilitate, fapt ce transformă cartea într-un element cu potențial subversiv foarte ridicat. Iar formatul compact facilitează inclusiv depozitarea, nu doar transportul, însă consider că cel mai important aspect al unei cărți este cel al finalității ei, are un cap și are o coadă, fiind simultan ceva întreg, nu «curgător», nu «fragmentat» — chiar și în cazul cărților cu fragmente. O carte cuprinde un tot, bine delimitat.

Revenind la actul cititului găsim a fi ceva de-o crasă banalitate să vezi un om citind cu cartea în brațe, iar de-ai să vezi trei oameni cu ochii în aceeași carte, vei găsi asta drept ceva neobișnuit sau vei presupune că unul le citește ălorlalți doi sau foarte probabil că e o carte cu «poze». Actul cititului este pur personal, chiar dacă actul scrierii nu este musai unul pur personal. Astfel, orice ai citi, îți cere concentrare personală, treaba asta te rupe de exterior, dar și de interior și astfel se rupe un laț pe care unii îl consideră a fi exclusiv benefic din cauză că-s înguști, iar acel laț este lațul așazisului «(self)awareness».

Prin ruperea acestui laț, cartea — prin forma și natura eu — îngăduie o «învățare nesupravegheată», iar asta face distincția masivă între educația prin instruire care este o formă de învățare «supravegheată», inclusiv în auto-didactism te supraveghezi pe tine însuți învățând și te ghidezi, pe când citind o carte dispare supravegherea și apar  spontan imersia, critica, reflecția. Cititul nu este un act de consum, este o formă de angajare în plan real cu ceva ce include și depășește realul, iar asta este valabil și pentru cele mai proaste cărți, dar mai ales pentru Don Quijote — personajul.

Da, da știu și eu povestea despre cum cartea este «un univers», «un refugiu» și nu văd de ce m-aș lua la trântă cu lucrurile astea, spun doar că o carte, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere «spiritual» este mai mult decât un obiect/univers/refugiu, chiar dacă unora noțiunea de univers la sugerează ceva «final».

Asemănarea dintre o carte și o cărămidă se datorează unei contingențe a ordinii lucrurilor, însă pot realmente să-mi construiesc ceva din cărți așa cum as construi din cărămizi, iar posesia de cărți ca obiecte fizice servesc acestui scop în sens metafizic. Adică îmi sunt suficiente câteva cărți fundamentale pentru a (reconstrui) cunoaștere, în ciuda uitării și a spiritelor vremurilor, iar ăsta nu e lucru puțin, tocmai pentru că într-asta șade puterea anti-educațională a cărții, care prin natura, dar mai ales forma ei servește exclusiv individului, oricât ar încerca unii să facă din ea o unealtă de colectivizare. Până și un manual școlar plin de ideologie se transformă în clipa în care l-ai deschis singur acasă și te-ai apucat să-l răsfoiești, fiindcă în acel moment, extras fiind din contextul colectiv cere angajare directă și nesupravegheată.

Abia din cauza asta cărțile sunt periculoase, fiindcă ele nu-s doar o sursă de povești sau informații, sunt factori fizici determinanți ai individualității, inclusiv prin interpretările delirante, deducțiile ridicole și asocierile arbitrare pe care cititorul le poate face, adăpând astfel însăși natura omenească în toate idiosincraziile ei uimitoare sau consistențele păguboase iscate din viciul obișnuinței.

Spre încheiere: iată «scrollul», «feed-ul», deșirătura infinită fără cap și fără coadă care ne distruge capacitatea de atenție în timp ce o frecăm în sus și în jos pe ecranul telefonului și mai țin să vă atrag atenția asupra trecerii de la website-ul pe pagini la website-ul one-page cu «scorll lung», iscate odată cu apariția telefonului mobil, care în mod clar a contribuit la scăderea masivă a capacității generale de lectură a unei cărți.

Atrag de-amorul artei atenția asupra unui element punctat în scriitura asta, despre cum creștinii au luat codex-ul roman și l-au transformat dintr-un obiect pur utilitar și administrativ într-un obiect care a transformat întreaga omenire. Echivalentul codex-ului roman în zilele astea, e AI chatbot-ul nostru cel de toate zilele, la a cărui putere culturală mai nimeni nu pare să se gândească în timp ce-i dă de făcut treburi mundan-administrative.

Cartea nu-i doar o lucrare în limbaj, modelele de limbaj nici atât. Puneț’ mâna pe cărți și feriți-vă de : educație.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „  Cel mai frumos pericol public” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.