Cavalerii zbuciumării: Veghea, Târgul și cu Lenea
Judecând la non-problema liniștii mi-a venit în minte New York-ul pe care l-am cunoscut în urmă cu vreo cincisprezece ani și unde pentru prima dată în viață mi-am zis: uite un loc în care nimeni nu are liniște. De reținut că sunt o creatură urbană care nu înțelege de ce unora li se pare Bucureștiul un loc amețitor și zbuciumat, prin urmare este important din ce nivel zero vorbesc despre neliniștea newyorkeză, unde totul este grăbit și direcționat și hiperactiv.
Îmi luam dimineața un espresso dublu de la orice Starbucks și uneori fumam din mers până la birou, câte un trabuc mai mic de Nicaragua, spre uimirea constantă a ofițerilor de poliție care se uitau la mine ca la o arătare din altă lume, zâmbind și uneori salutând. Poate că m-ar fi observat și alții, dar polițiștii erau probabil singurii atenți la ceilalți și care nu aveau de ajuns undeva — repede.
Întors aici după aproape o lună de New York am început să simt cu totul altfel ritmul unei vieți care mai are și alte criterii sensibile «de optimizat», nu doar eficientizarea eficienței în numele eficienței.
Nu-s un om al siestei perpetue, fiindcă îmi lasă cu timpul senzația devitalizării, dar nici al muncii de morlok. Totuși am trăit și am trecut prin ambele apucături. Pentru mine liniștea, așazisul “Dolce far niente” este echivalentul momentului în care îți întorci atent ceasul, tensionezi arcul intenției, ca pisoiul întins pe dunga solară din fereastră, atent fără a fi încordat.
Nu cred în zenuri și pacificări «interioare», agonul rămâne agon și-atunci când arena e măturată, nu doar când se întâmplă vreo încleștare, dar cred în virtutea nemișcării și astfel nu văd în activitate și acțiune vreun dușman al dulceții de a sta, dimpotrivă.
În ochii mei — pe care nu-i consider singulari, ci la fel de omenești ca oricare alți ochi — văd trei mari dușmani ai liniștii vii generatoare.
Primul dușman e atenția de sine prin care propria ta privire devine o cămașă de forță care s-ar disipa dacă ți-ai asuma-o ca personală, dar nu o faci. Șezi cu mâinile în poală și te gândești care trebui să le sprijini pe masă, poate doar una, observi că ai o scamă pe genunchi, o dai jos, îți simți propria privire în ceafă, te întorci, nu e nimeni, deschizi telefonul, privești în camera frontală, te-apropii te îndepărtezi, îl sucești, intri pe facebook, închizi, verifici câți pași ai făcut, pui telefonul la loc, îți privești mâinile, te simți privit, deși ești singur, îți frângi mâinile, te uiți în jur, iei iar telefonul. Cam așa aș descrie eu starea aceasta prin care omul nu izbutește a-și da singur pace.
Al doilea dușman este târguiala sau mai precis negoțul, a cărui origine înseamnă fix asta “fără tihnă”. Dușmanul acesta se înfiripă în om când agonul interior devine piață, târg și domeniu al negocierii, când omul se calibrează în absolut spirit tranzacțional și astfel nu mai găsește nici timp nici loc să stea, fiindcă piața e o fiestă fără sieste. Însuși actul liniștirii de sine devine o negociere, un joc de putere, schimb de argumente, amintiri prăvălite în prezent și în planuri, totul de vine un circuit al lui “cum și da de ce?” și ce ți s-a zis și ce-ar fi trebuit să zici și ce-ai să zici data viitoare și ce-ai avut și ce-ai pierdut, și asta face din tine o persoană obositor-plictisitoate fiindcă spiritul târgoveț caută mereu rost de gâlceavă și schimburi de bâlci, iar când ești singur se-apucă mintea să te cicăle și să te certe și țipi la ospătar, la oameni pe internet, la oricine îți intersectează planul ființial, începând cu tine însuți — cel mai adesea însăți.
Al treilea dușman al dulceții de a șede — și cel mai groaznic — este însăși lenea, lipsa de chef și de viață, starea de plictis corcit cu acedie, când și mintea ți-e leșinată în papuci, iar inima-ți bate ca un gong din burete. Ai face totuși ceva? Dar la ce bun? Ai sta locului, observi că deja stai da multă vreme, dar vorba ceea stai degeaba. În șederea ta nu crește nimic, nu se-aude nimic, i-o ședere pustie în pustiu. Da da, ai vrea să șezi «dar nu aici» și totuși «unde»? La urma urmei pentru ce stau și de ce? Nu-i nimic dulce și nimic amar, doar o lentoare fără măsură în care de nu ți-er fi prea lene să disperi, probabil ai face-o.
Ca să poți da în «dolce far niente» e necesar să poți întoarce privirea dinspre tine spre viață, spre Marea Ordine a lucrurilor care nu depinde vreodată de tine și care deși nu-i menită să-ți facă pe plac, o face totuși câteodată. Adică să nu te târguiești, ci să te pregătești, să-ți faci datoria de a nu dormi în bocanci la magazia cu minuni, să trudești să nu fii prost sau și dacă ești prost, să fie cu rost, să-ți faci jocul de glezne cel necesar verticalității, chiar dacă știi că vei sfârși orizontal între scânduri — să nu confunzi destinul cu destinația — și să te lupți cu sirena lenii, legat de catarg ca Ulise, să o auzi, dar să nu te miște.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Cavalerii zbuciumării: Veghea, Târgul și cu Lenea” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 