Bunătatea ca neputință
În viața mea n-am scris pe tema bunătății și cel mult am încercat să redau prin personaje sugestia unui asemenea lucru pe care nu pot să-l admit ca fiindu-mi străin. E lesne să scrii despre idei cu majusculă, mari platonisme, și poți risca să pici în platitudini sau jocuri de cuvinte stupide. Poți scrie despre sentimente și trăiri, tristeți, bucurii, plăceri, frângeri, dar bunătatea nu este un sentiment, după cum nu este nici o idee. Aș zice că bunătatea, împreună cu duala ei, răutatea, sunt caracteristici ale intenției omenești care pot însoți orice acțiune, gând sau gest și sunt imune la deliberare, în sensul că nimeni nu poate alege să schimbe aceste atribute ale intențiilor sale.
În ultimii ani, sub potopul infecțiilor de jargon americănos, pe lângă «mindfulness», «awareness» și alte ness-uri fără gust, a pătruns și bietul «kindness», însoțit de «gratefulness». În context, mi-am amintit de-o vorbă notată la șprițuri: poți învăța o maimuță să spună mulțumesc, dar nu poți s-o înveți recunoștința. Și tot pe-același fir, nu poți învăța pe nimeni să intenționeze cu bunătate, poți doar să-l înveți cum arată gesturile care, teoretic, o denotă și rareori mi-a fost dat să văd scene mai ridicole decât acelea în care oameni plini de resentiment mimează bunătatea și recunoștința.
O altă expresie care mi-a țâșnit în minte este: „te-am rugat frumos, de trei ori!”, și e drept, cu suficient de multă politețe poți să frângi voința oricui. Bunătatea și răutatea sunt ambele niște slăbiciuni, întocmai prin natura lor de rang intențional. Și una, și cealaltă pot fi mascate de vicii sau virtuți, cum adesea întâlnim generozitatea cerșetorului de admirație sau mărinimia celui care exersează noblețea la nivelul jocului de glezne, adică în chip de antren, nu de antrenament. Astfel, dacă ne întoarcem la acel «kindness», vedem că nu-i ceva tocmai mincinos și că nu are, de fapt, sensul bunătății; el invocă o formulă comportamentală din care extragem componenta agresivă, dar care nu garantează absența intenției răutăcioase, vorba aceea: „kind reminder…”.
Ajuns până aici, îmi filează în gând predestinația protestantă și argumente cu privire la voința divizată din perspectiva Fericitului Augustin. Cunoscându-mi aversiunea față de protestantisme, observ că intențiile îmi capătă acea trăsătură a răutății prin care dușmanul închipuit e căutat în punctele în care poate fi lovit, pentru simplul fapt că există, iar mintea, desigur, din răutate, aduce în ajutor dovezi și argumente ale justificării gestului răutăcios, foarte lesne de găsit dacă ești un om care crede în superstiția meritului — și această ultimă remarcă e tot o răutate, în caz că nu v-ați dat seama, ceea ce nu-i anulează gradul de adevăr, însă nici gradul de adevăr nu-i justifică menționarea.
De-al dracului ce sunt, vin și afirm că bunătatea e ceva ce ține de har — sau de grație, s’il te plaît —, iar asta ar fi percepută ca răutate sau ca afront de cei care vor să creadă că orice se află în controlul lor și pe care adesea îi găsim negând talentul și reducându-l la efort, sacrificiu — la ei sacrificiul e o tranzacție garantată —, și ar fi văzută ca truism și trivialitate de cei care deja o văd așa, ori ca valoroasă sinceritate de cei care vor să se simtă speciali și aleși ca posesori ai unei asemenea trăsături — poate chiar o văd ca pe o formă de bunătate. Dar numai eu îmi pot cunoaște intenția; intenția mărturisită ca fiind răutăcioasă, îndreptată împotriva altui dușman pe care mi l-am închipuit și justificat de unul singur.
În final, închid cu imaginea în jurul căreia m-am tot rotit cu privire la bunătate, aceea a unui ofițer SS doldora de credințele și convingerile pe care le atribuim stereotipului, dar căruia îi anulăm gesturile abuzive, manifestarea concretă a convingerilor, și cred că e destul de clar că nu vom obține pe calea aceasta gesturi însoțite doar de bunătate; obținem cel mult o creatură civilizată, fapt care ne arată cât de puțină legătură au bunătatea și civilizația și cât de mult asociem, de fapt, bunătatea cu omenia, din motive poate neîntemeiate. Toți știm în inima noastră când suntem oameni și când suntem fiare, iar de n-am avea mintea cu care să ne mințim singuri, ne-ar fi mai clar tuturor câtă bunătate e în lume.
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Bunătatea ca neputință” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
