Așteptări și deșteptări
Vine ziua în care nimeni nu ne mai așteaptă, ziua în care nu mai putem dezamăgi, nu mai putem reprezenta vreun temei de neliniște prin lipsa noastră și nu-i vorba aici despre a fi necesari, și statul are nevoie de noi ca să plătim taxe, și comercianții au nevoie de noi ca să le îndeplinim așteptările statistice, și angajatorul și clientul și angajatul au nevoie de angajat, furnizor, angajator.
Asta-i diferența dintre așteptare și așteptări. Așteptări putem avea de la oricine, dar de așteptat așteptăm doar o persoană anume, așa cum evreii îl așteaptă pe un mesia anume, care nu poate fi altul. Sub ironia de rigoare, am întârziat cândva douăzeci și patru de ore — plus minus vreo zece minute —, fiindcă trebuia să le aduc unor prieteni la mare, cheia de rezervă a mașinii, care era desigur la București. Ei au început să m-aștepte în clipa în care au decis că eu aș putea face asta pentru ei, iar eu am acceptat. În clipa în care au pierdut cheia originală a apărut o nevoie, apoi s-au creat așteptările și abia apoi cineva anume a fost ales să le împlinească. Din clipa în care am zis da, am devenit «așteptatul» și am rămas «așteptatul» chiar și după momentul trădării, ca să zic așa, până în clipa în care am ajuns în final cu cheia la Constanța.
Una e să te aștepți ca un X să facă un lucru sau altul, alta e să îl aștepți pe X. Aplecându-ne poate clișeic asupra așteptării lui Godot, găsim o împletire între așteptări și așteptare. De-asta cel mai adesea suntem prinși în așteptări abstracte, ale altora de la noi, ale noastre de la alții. Așteptăm o decizie, un rezultat sau se așteaptă de la noi o reacție, un răspuns, ori, în cazurile patologice așteptarea este ceva străin de sensul propriu al așteptării care este un proces de «devenire în prezent», adică ceva de «inprezent» devine prezent. Așteptarea are întotdeauna un capăt, inclusiv atunci când așteptătorul moare așteptând, pentru el există un capăt al așteptării, o condiție de încheiere a buclei ce rulează atâta timp cât așteptatul n-a venit, așteptarea nu s-a împlinit. Încercuirea bisericii de către ortodocși este un teatru ritualic al unei asemenea bucle, în așteptarea celei de-a doua veniri.
Așteptările însă pot deveni bolnave atunci când devin continue, de exemplu, a mă aștepta ca soarele să răsară zilnic este o așteptare bolnavă, oricât ar fi de întemeiată și «rațională», prin simplul fapt că nu are capăt, despre așteptările ca lumea sau omul în genere ori anume să se conformeze obișnuinței noastre, se poate spune că sunt simultan și omenești și bolnave, la urma urmei păduchii nu fac Alzheimer.
Revenind însă la cheia de a fi așteptat personal să ajungi, să fii prezent în carne și oase într-un anume loc de către un altul — nu așteptat să fii cumva sau să faci anume — îți aduce în gând cel mai aproape o formă de sentiment al destinului, dar și un sentiment al neputinței. Mai întâi fiindcă ți-a fost dat să fii așteptat, fie că ai cerut, fie că nu, ți s-a dat, iar al neputinței fiindcă sunt mari șanse să nu poți face nimic pentru a schimba oridinea aceasta, chiar dacă personal au stârnit-o, nu o poți controla integral.
Dincolo de potențialul pasiv sau activ al așteptării, dintre care cel activ poate degenera în îngrijorare, întoarcerea unghiului către sine aduce o superbă întâmplare: când mă gândesc la mine ca fiind cel așteptat, când mă gândesc în chip absolut egoist la mine ca fiind «așteptatul» sunt azvârlit pe loc în afara mea, fiindcă deși e vorba despre mine, nu mai e vorba despre ce sau pe cine aștept eu, dispar toate așteptările mele.
În spațiul acesta al așteptării, identitatea și alteritatea sunt indisociabile, de oricare parte a așteptării te-ai afla, nu ești niciodată doar «tu cu tine», ceea ce arată că dacă nu ești un singur, întotdeauna vei fi așteptat, întotdeauna vei aștepta și uneori doar asta ne ferește de boala fricoasă a singurătății..
INDICAȚII DE CITARE:
Cătălin Marin, „Așteptări și deșteptări” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 