ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

Arta abundenței și Domnul Compaselor

Arta ne obligă să acceptăm că, dacă Dumnezeu există, atunci este în mod necesar o «ființare» sentimentală, iar lucrul ăsta e prea lesne trecut cu vederea de cei care, în ju(i)sările lor de tip (a)gnostic, îl închipuie în mod eronat ca pe un soi de intelectual anxios, fiert în logos, uns cu geometrii, un soi de matematician-inginer cu veleități de mămică-manager, privită din unghiul copilului: azi e Demiurgul cel rău care mă ceartă că nu mi-am mâncat budinca de quinoa, mâine e Demiurgul cel bun — ăla care nu se vede — fiindcă mă lasă pe tabletă când își face unghiile — halal «gnoză» — iar pe urma lui Sf. Petru et al. și Fiul cel judecăcios, ducând la subțiori lista lui Moș Crăciun unde șed înșirați pe scheme și axe: cei care întârzie la serviciu, care cască la utrenie, care fluieră pe nas în biserică, dar mai ales cei care privesc tâmp către cer, de parcă n-ar fi ceva ridicol de serios sus acolo.

Și câtă mânie poartă Domnul Savaot parcă nu știe nimeni, cât de sătul și perplex e Dumnezeul lui Iov cu acel superb „Spune-mi dacă știi să-mi spui”, cât de grav tăcut e Tatăl când Fiul îi împinge cupa, de parcă ai putea să simți cât de greu îi este să n-o apuce și să-și țină «Cuvântul», câtă ironie și cât nerv e în vocea lui Iisus chestionat cu privire la banul cezarului; cât despre jalea sfâșietoare a celui de-al nouălea ceas, n-are niciun rost să intru în detalii. E ceva uman în treaba asta, ceva distinct de zarva și toanele zeilor de panteon, fie el grec sau vedic, asirian ori babilonian; de-asta, în creștinism, întruparea și natura ipostaziată, dimpreună cu originea eternă, sunt fundamentale. Dumnezeul întrupat este cel care cunoaște în chip direct și nemediat de propriul geniu supratemporal ceva ce nici demonii și nici îngerii nu pot pricepe, și anume de ce omul e sortit mântuirii, în timp ce ei nu. Zeii antici sunt cel mult impulsivi, dar cel abrahamic se mărginește în mâniile nemăsurate numai din marea Sa milă, nu din rațiuni deontologice, nu din etică, ci din bun-simț și bun gust — adică un simț al măsurii pe care numai o ființare nemăsurabilă poate să-l aibă —; El nu poate face exces.

M-am întins cu speculația asta cvasi-teologală fiindcă mi-am amintit de un individ pe care l-am întâlnit la o lansare a unei cărți în care arogantul autor nu doar că a avut tupeul de a scrie despre emoție fără apel fundamental către psihologie, bașca a inserat în context elemente ce țineau de religie și teologie, iar un individ posedat de echitate și civism, roșu de nervi pe bază de psihic, s-a oțărât pe «bună dreptate», ca orice paranoic de rea-credință — scuzați pleonasmul —, cum că de ce a scris tupeistul de religii, că cum adică se putea și fără. Pe principiul ăsta și evenimentul cu pricina se putea petrece fără autor, că la urma urmei ne adunam noi și îi lansam cartea în văzduh și ne dădeam noi cu părerile, păreroaiele și păreruțele despre ce a vrut să zică autorul, mai ales despre ce și cum ar fi trebuit să zică. Mă întreb: este aceasta o justificare sau o digresiune? Nu se poate spune, iar despre ce nu se poate spune trebuie să «se râdă» cu bucurie, nu să se tacă precum cioclii în pauză de lucru.

Și sâcâiala e o emoție, iar dacă dumneata, în acest moment, te simți confuz ori sâcâit, nu înseamnă că doar ce-ai halit involuntar niște artă, iar prin excelenta mea relatare a evenimentului cu individul cu pricina te-am informat cel mult fără a-ți spori vreun dram cunoașterea; iar dacă te-am sâcâit, cu greu se poate spune că ți-am dat rost de divertisment. Uite asta-i beleaua artei din intenții proaste: nu-ți dă nici de una, nici de-ailaltă, e ca în poanta aia ghiduș-vulgară: îmbracă-te să te…, dezbracă-te că nu te mai… — sit venia verbo, vorba francezului.

Putem vorbi frumos despre artă. Nu știu dacă reușesc eu; admit că ori nu mă strădui, ori mă strădui prea tare, nu stau bine cu justa măsură, dar de atentat atentez ca orice atentator de provincie, mai ales una europeană, iar prin asta, grație provincialismului meu, judec. La ce? Pe toată lumea. Dar să revenim, de parcă am fi ținut minte unde am rămas, așa, cu religia, cu dumnezeul sentimental și băiatul supărat pe amestecarea elementelor de origini nesănătoase într-o carte despre emoție, și vreau să admit că sunt de acord cu el, în sensul că cea care n-are treabă în curtea emoției este psihologia — vai! blasfemie seculară —; a psihologiza emoția e la fel de stupid ca substituirea hermeneuticii cu literatura comparată, cu a-l privi pe Moise, Iisus ori pe Mohamed prin ochii lui Gustav Jung și să crezi ce vezi cu ochii ăștia.

Singura cale care te poate duce la emoție este calea artei, și o spun din perspectiva unuia fascinat de mortăciuni din facere cum ar fi algebrele universale sau logicile formale, că biata analiză matematică ori geometria mai păstrează în ele un dram de platonism și un dram de poiesis, ca să zic așa, iar la astea chiar nu mă pricep. Structurile matematice nu sunt tot una cu obiectele pe care le guvernează, cum ar fi numerele, demonstrațiile, polinoamele, curbele, ci sunt abstracțiuni de-o obiectivitate atât de scabroasă încât poți pune în ele aproape orice, fiindcă până și particularitățile lor sunt tot fabricații — „construcții”. O demonstrație poate fi brută sau elegantă, un oarecare inel de întregi poate avea o frumusețe a lui, dar Inelul, Corpul, Modulul ori Graful sunt urâciuni crescute de jos și care, odată ajunse sus, uită de unde au plecat și se pretind origini — urât, foarte urât.

Întocmai cocoțarea asta care confundă abstracțiunea reductivă — nici măcar abstractizarea — cu atingerea unor esențe este marca fundamentală a urâciunii, acest meta-manierism al tuturor manierelor, printr-un parvenitism de ordin metafizic, ia curcanul din bătătură, îi smulge penele, îl jupoaie, îl eviscerează, îl usucă și-apoi ne-arată pipota confiată zicând: „artă!” sau „adevăr!” sau „libertate!” sau orice alt cuvânt care n-are ce căuta să fie definit în dicționar. Și-atunci zic oare cine e cel care ne face viața frumoasă: jumulitorul de surplus al nimicului, ori ăla de vede curcanul și-l hrănește și-l întărâtă ca să-și arate viața în mărgele? Adică îl tratează ca pe-o ființă. Oare nu-i mai artist canibalul Queequeg, alintându-l pe Yojo, companionul său lemnos și tăcut? Ori Ahab, care își reduce întreg echipajul la o ladă cu instrumente, reducând până și rarul cașalot alb la o esență a resentimentarismului său burghez?

Arta este exces; de-asta Dumnezeu nu poate face artă: din tot geniul și talentul Său nu poate să creeze altceva decât natură, fiindcă, nemărginit fiind, nu se poate depăși pe sine, după cum spuneam la început. Și poate tocmai de-aia arta e singurul exces nepăcătos, dar pus în valoare numai prin margini, prin stăpânirea atentă a excesului, adică a fi conștient de pragul acestuia. Și e teribil de interesant cum o civilizație a excesului a devenit atât de «minimalistă» în artă, dar nu văd legătura acum.

Abstractul, prin obiectivitatea lui absolută, se îndepărtează de particular, de specific, iar prin asta totul devine, prin ochii săi, mai întâi excedentar, apoi rezidual. De-asta poți ajunge în ridicola situație de a privi un bob de marmură într-o vitrină, alături de o fotografie a stâncii transformate în șpan ca să-l «producă», iar ceva te face să gândești și să-ți spui: „Cred că arta e în grohotișul rămas de la cioplirea sfârcului ăsta”, și poate ai avea dreptate; însă important e să pricepi că în vitrină se află urâtul. Aflați în goana purității, am izbutit să ajungem fix la urâtul-pur. Nu bravo nouă!

Dar dacă suntem atenți de la Queequeg la Ahab, de la Yojo la Moby Dick, observăm că firul reducției estetice, etice și epistemice este, în fapt, reducerea omenescului. Canibalul umanizează ciotul cioplit; căpitanul dezumanizează și balena, și oamenii, și corabia, și mările, sfârșind prin a se dezumaniza pe sine — oricât l-ar umaniza Ishmael în ochii noștri. Dostoievski este un artist fiindcă umanizează până și o loază ca Șigaliov, o șulfă ca Smerdeakov, un laș ca Omul Subteranei. Că pot veni săraci cu duhul să zică „romanțează” ori să scuipe „sentimentalism!” n-are a face cu noi ăștia care ne spălăm pe mâini înainte să le dăm o palmă, când ei s-ar întreba: „De ce nu după?”.

Arta este umanizare, înzestrarea cu specific uman a oricărui lucru: a florilor, a frunzelor, a șoarecilor și gândacilor, a zidurilor, gropilor și proștilor, dar nu în sensul de „antropomorfizare”, cum zice omul contemporan, cu «proiecțiile» și «trigger-ele» și «mecanismele» lui de coping și apărare și alte robotisme, ci în sensul revărsării de exces al omeniei, din pricina căruia portretul poate fi mai frumos decât modelul, melodia mai vie decât emoția, versul mai deplin ca vorba, gustul mai dulce ca cireașa; și de-abia asta se cheamă frumos, într-un asemenea grad încât până și ținta ratată a acestei intenții poate să genereze sublim și-n urât.

Iar dacă nici o asemenea trăire a cunoașterii nu ne binedispune, apăi n-avem decât să ne sculptăm palmele cu dinții și să numim asta artă, fiindcă nici abstractul și nici urâtul n-au să ne mai poată salva, iar Dumnezeu nici măcar nu există, al dracului.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „Arta abundenței și Domnul Compaselor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.