ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Cătălin Marin

Adevărul între înfățișare și închipuire

Sunt deja câțiva ani de când tot judec la disjuncțiile și conjuncțiile dintre «persona» și «larva», alăturând mai nou ceea ce numim pe românește «chip» și «închipuire». La originile problematizării mele observam cu ajutorul închipuirii cum se înfătișează «persona» iscată din teatrul antic al grecilor, ea fiind masca folosită de actor nu tocmai pentru a-și ascunde fața cât pentru a potența personajul prin expresivitatea chipului fabricat, dar și prin faptul că era construită și pentru a potența vocea. În spatele măștii putea fi oricine și nici nu mai conta în final cine este în spatele ei, conta numai ce vede publicul, ce ajunge la el, masca servea publicul prin anularea purtătorului. Speculând puțin pe acest fir cred că putem intui lesne faptul că masca nu compensa lipsa de talent, ea doar acoperea înfățișarea prin închipuire sau mai precis era o închipuire a înfățișării, dar nu a înfățișării actorului, cât a înfățișării personajului. Am formulat astfel tocmai pentru a sublinia dificultatea formulării clare a relației dintre chip și mască, dar și fiindcă am de la o vreme ideea că această relație se petrece între limbă și filozofie, unde limbajul este suprafața de contact dintre limbă și filozofie, generând mari dificultăți de traducere și interpretare prin împletirea aceasta, iar mai departe voi urmări în mod special firul următor: limba e chipul, filozofia e masca, limbajul este contactul lor. Abordarea e totuși una explorativă, nu explicativă sau normativă.

Adaug acum și firul ce pleacă din «larva», concept pe care l-am subtilizat de la Descartes și al său «larvatus prodeo», ce s-ar traduce înaintez mascat. Filozoful și matematicianul Descartes, a fost — comparabil cu Leibniz — probabil cel mai mare filozof matematician sau matematician filozof al tuturor timpurilor, în filozofie ca influență, iar în matematici prin uneltele și conceptele aduse, fără de care nu am fi avut matematica pe care o avem astăzi, de la elemente aparent triviale cum ar fi sistemul ortogonal de axe numit și cartezian fără de care analiza matematică și geometria analitică sau algebrică sunt de neînchipuit, la simbolurile operațiilor matematice, până la faptul că este un contribuitor decisiv avant la lettre la algebrizarea geometriei și a matematicii în genere, într-o vreme în care matematica și geometria erau încă sinonime — dovadă că mai târziu Spinoza, destul de paralel cu matematicile, se referă la metoda lui Descartes ca fiind geometrică.

“Larva” lui Descartes este mai degrabă masca pe care o poartă bandiții, o deghizare, ea nu înlocuiește chipul, așa cum face «persona», ci îl ascunde, ea nu produce un personaj, ea produce un om mascat. Nu știu în ce măsură «argumentul omului mascat» a fost adus împotriva lui “Cogito, ergo sum” în mod intențional sau accidental, sub ideea că dacă știu când sunt (Mintea), dar nu știu cine e omul mascat (Corpul), nu înseamnă că mintea și corpul sunt complet distincte. Aici am eu propriul meu rost de gâlceavă cu acest argument, adus de filozofii analitici, însă nu-l înșir aici, merg însă către problematica filozofiei ca mască, adăugând problematicile «analiticilor» și întrebându-mă în ce măsură semnificantul este o mască sau un chip al a semnificatului.

Trecând prin cartea lui George Bondor “Dansul măștilor”, în care este pusă în discuție o filozofie a interpretării prin perspectiva lui Nietzsche, mi-au filat lămpile în direcția relației dintre mască și interpretare, două concepte care în mintea mea nu erau legate. În perspectiva mea interpretarea era legată mai mult de oglindă — adică reflecție și speculație — a interpreta însemna a specula în diverse moduri, distincte de a ști și a afla, adică speculezi asupra lucrurilor pe care nu le poți cunoaște exhaustiv la nivel fenomenal — kantian, nu husserlian «fenomeno-logic» —, iar filozofia este încă pentru mine în mod primar epistemologie și mod final gândire la existență.

Firește că din unghiul unui asemenea individ, întâlnirea acelui dicton nietzscheean: “nu există fapte, numai interpretări” a trezit reacții doldora de invective și trântiri de cărțulii. Pe de altă parte consider că dacă citești Nietzsche fără să faci la fel de «urât» ca el, ai ratat esența șansei de a citi acest filolog impresionant din toate punctele de vedere. Trecând prin lucrarea lui Bondor am ajuns să-mi dau seama de ceva ce ar fi trebuit să pricep încă de la citirea coperții și anume relevanța masivă a unei filozofii a interpretării, fiindcă nu filozofiile cunoașterii sunt cele care ne feresc de bătăile câmpilor, pe cât o face o filozofie a interpretării.

O asemenea filozofie nu-și propune să demaște nici «realitatea» de filozofie și nici să o încadreze categorial și axiomatic precum matematicile sau sistemele filozofice care țintesc să construiască din principii de ordin primar, ea își propune să se muleze peste lucruri în diverse chipuri aproximând — inclusiv la nivel estetic — înfățișarea acestora, înlocuind modelul sistematic, printr-o serie de măști formate prin contact — adică prin limbaj, cum spuneam mai devreme — lăsând chipul să se arate, nu să-l impună. O asemenea filozofie este o mască vie, nu una mortuară așa cum adesea poate fi văzută masca filozofiilor sistematice, acoperind atât limba cât și realitatea lucrurilor — boala sau eternitatea nu există în lumea lucrurilor, dar există în spațiul limbii care nu-i doar expresia realității subiective, ci însăși mediul care o înfățișează în chip neinterpretat.

De remarcat este contextul comunicării în care apar traducerea și interpretarea, dar prin contrast și cel în care vorbim de interpretarea unei compoziții muzicale, mai ales în jazz, unde aceeași melodie poate îndura alterări mai mult sau mai puțin armonioase, păstrând starea originară sau divagând în diverse chipuri de la aceasta, iar aici se poate vorbi de calitatea interpretării pe scale, unde spre exemplu în muzica clasică o interpretare de calitate este una cât mai fidelă intenției originare și originale a compozitorului, iar în jazz calitatea mai ridicată a interpretării este dată de optimul dintre explorare și armonie, iar aici interpretul poate deveni mai mult creator decât însuși compozitorul piesei.

De-aici putem extrage o axă semantică în care interpretarea iese din sfera corect-greșit, dar și din sfera peiorativă a relativismului, tocmai prin fixarea ei între polul fidelității față de obiect sau cel al subiectului. Acest lucru ne poate păstra în spațiul «adevărului corespondență», aducând valența omenească din «adevărul consens», transformând relația obiect subiect într-o problemă de distanță «trigonometrică» între punctul plimbător pe cerc al interpretării și punctele diametral opuse ale subiectului și obiectului, în timp ce omul, rămâne central ca măsură a lucrurilor având mereu privirea mărginită de orizontul: interpretării, mascat întocmai de expunerea sa la acest orizont, personal și impersonal simultan.

Mi-am zis în final că deși post-modernismul care a dus totul în relativism și interpretare și-a tras zdravăn seva de la Nietzsche, tot la Nietzsche se găsește antitodul extremismului de tip post-modernist pe care eu unul îl văd a fi un curent filozofic perfect pentru artă și literatură, dar groaznic pentru viață și om. În lucrarea lui George Bondor am găsit — cel puțin la prima vedere — marele triș al post-modernismului: a dus totul în interpretare și a redus filozofia la limbaj, fără să aducă și instrumentele necesare interpretării pe care a azvârlit-o de fapt în irelevanță. Când spun totul este interpretare, fără să spun ce este interpretarea și fără să mă opresc în chip onest asupra sa ca instrument și caracteristică esențială a interacțiunii dintre ființă și universalitate, arunc interpretarea în sinonimie cau delirul și închipuirea informă.

A interpreta înseamnă a masca și a personfica fără a personaliza, având permanent conștiința activă a procesului și astfel mai ales legendara cunoaștere de sine devine un proces investigativ în care «larvatus» — mascatul — cercetează multitudinea «personei» știind că el însuși este unul singur, având un singur chip ascuns pe care în loc să îl dezvăluie pentru a-l afla, îl învăluie pentru a-l cunoaște.

INDICAȚII DE CITARE:

Cătălin Marin, „Adevărul între înfățișare și închipuire” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.