ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

CARTEA DE CINCI STELE

Cimpanzeu sau semizeu? Despre o alegere cumplită

Gabriel Liiceanu, A doua viață a cărților mele, Humanitas, 2025

Gabriel Liiceanu este unul din numele cumplite ale culturii române. Cumplit vine de la compleo, -ere care a dat mai târziu și complet. În Rostirea filosofică românească (1970), Constantin Noica încearcă să dea un rost conotației negative pe care a căpătat-o în cele din urmă cuvântul, punând-o pe seama unui spirit al limbii române înclinat spre deschideri blânde și cuprinzătoare, străin unor disjuncții exclusive și unor limite extreme. Cu toate acestea, trei ani mai târziu, în Creație și frumos în rostirea românească (1973) subliniază explicit aspectul pozitiv al cuvântului cumplit: „Cînd încerci să ştii ce înseamnă cuvintele, de unde au plecat ele şi cu ce armură de gînd, atunci ele se îmblînzesc. Cîte un cuvînt, cum e cumplit, se face bun cînd vezi că nu era decît <<complet>> . Teribil, el însuşi, nu e atît de teribil, poate.” (vezi C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Humanitas, 1996, 324) Peste numai alți doi ani, în 1975, publică Eminescu sau despre omul deplin al culturii române – ceea ce ne arată că împlinirea, deplinătatea, totalitatea nu erau nici pe departe valori repudiate de filosoful român, în ciuda tuturor nuanțelor și a precauțiilor pe care și le ia față de aplicarea lor într-un sens obtuz limitat. Dimpotrivă, în multe alte situații, Noica ocărăște netrebnicia românească, delăsarea noastră nerodnică, neisprăvirea sub care atâtea înfiripări de gând s-au săvârșit fără sfârșit, fără un capăt al lor, fără a se desăvârși.

A doua viață a cărților mele (Humanitas 2025) îți lasă o adâncă impresie a jocului dialectic dintre complet și cumplit – citit într-o altă cheie de interpretare decât cea pe care o dă Noica inițial cuvântului din urmă în textul său intitulat „Viețuire lină și cumplită”.

În alte spații culturale, unui gânditor de talia lui Gabriel Liiceanu i s-ar  fi dedicat până acum zeci de monografii, biografii, teze de doctorat și exegeze. La noi, în afara unui volum omagial, nu cred să existe măcar o singură asemenea întreprindere. Nu trebuie să cauți mult explicații la o asemenea tăcere – extrem de vinovată! –, „exercițiu” în care excelează spiritul valah. Vorba lui Andrei Pleșu: românii își omagiază valorile – dacă o fac! – doar post-mortem, condiția eliminatorie pentru a fi recunoscute fiind trecerea lor în neființă. Conspirația tăcerii încetează doar cu prețul tăcerii definitive a celui ce ne face – trăind și, mai ales, gândind și vorbind – viața dificilă, complicată, uneori chiar insuportabilă. E greu să găsești o bună raportare la un om deplin, la un om complet – și, cum vom vedea, cumplit! – al culturii noastre, un om care nu doar că a întrupat în persoana sa idealurile năzuinței formative inerente oricărei ființe umane normale (erudiție, expresivitate, profunzime a gândirii și originalitate), dar care se exercită asupra semenilor lui printr-o continuă și enormă responsabilizare a lor. O face atât prin modelul pe care-l întruchipează (de om universal, de humanus), cât și într-un mod activ cerându-le mereu socoteală, interogându-i, apelându-i, măsurându-i nu cu măsura „omenescului”, ci cu măsura umanității!

Reacțiile în fața unui asemenea om sunt, e de la sine înțeles, situate la extreme: admirație, entuziasm și chiar iubire, respectiv detractare, minimalizare și ură. Vederea sublimului manifestat în natură transcende categoriile estetice obișnuite – agreabil, dezagreabil, frumos, urât – stârnind în noi un sentiment al copleșitorului, al strivitorului. La fel, atunci când sublimul se realizează în unii oameni excepționali – Socrate sau Iisus, spre exemplu – sentimentele morale obișnuite sunt complet (cumplit!) date peste cap: începi să iubești un „străin” mai mult decât pe cei mai apropiați membri ai familiei tale și chiar mai mult decât pe tine însuți, îi cauți apropierea și aprecierea, îi sorbi cuvintele și te lași până la desființare fascinat de prezența lui – fizică sau spirituală, îl „folosești” ca pe un etalon universal al faptelor, gândurilor și vieții tale. Sau…, dimpotrivă, îl urăști de moarte pe cel care nici măcar nu știe de existența ta, care nu ți-a făcut nimic, dar care prin simpla lui înălțime spirituală te face să te simți ca un vierme plat.

Un asemenea om neliniștește prin exercițiul public al reflecțiilor și interogațiilor sale, îți pune o oglindă  în față și îți pune viața sub semnul întrebării. Cine își permite să facă asta și în numele a ce? Ei bine, un simplu om, în numele umanității – noastre, a tuturor! Dar nu e asta o adevărată tiranie? Nu asta fac tiranii, dictatorii, despoții? Nu e mai bine să ne revoltăm, să ne exprimăm libertatea (de vorbire, de gândire) împotriva acestei alte întruchipări a totalității, nu e omul deplin, complet sau total o altă față a totalitarismului, a tiraniei? E foarte curios că aceiași oameni revoltați de existența unei individualități excepționale tac mâlc și suportă senin regimurile politice cele mai sordid autoritariste, când nu le aprobă explicit, măcar pentru că uniformizarea impusă de ele îndepărtează riscul de a fi  înțepat de un tăun precum Socrate, adică de un asemănător complet diferit, de un diferit cumplit de asemenea lor. Regimul tiranic este oricând preferabil pentru că aici deosebirea se trasează în spațiul relațiilor de putere: cei de sus și cei de jos, cei tari și cei slabi, stăpânii și supușii, cei ce dețin o funcție și cei ce nu au nici una. Chiar contestarea puterii este mult mai lesnicioasă în cazul autorității politice, căci știm prea bine termenii luptei prin care cei de deasupra pot fi dați jos, iar cei de jos pot urca – eventual pe cadavrele primilor – în vârful ierarhiei. Între Iisus și Baraba îl alegem pe Baraba pentru că prin el aparținem lumii simple, a cimpanzeilor, a luptei pentru putere, pe când Iisus – cel întru totul asemenea nouă și cu totul diferit de noi – ne cheamă spre dobândirea infinit mai complicată a statutului de semizei.

Spre deosebire de tirani, oamenii compleți ai umanității nu ne impun un mod de viață, ne lasă libertatea să alegem, să-i urmăm sau nu, să-i preluăm în proiectul nostru existențial ca modele absolute – și deci să ne supunem temporar lor în numele libertății nostre – sau să rămânem la mijlocul muntelui, în mediocritatea noastră suverană. Or, această chemare la propria libertate este împovărătoare, este cumplită, este strivitoare. Simțim că rămânând așa cum suntem în momentul auzirii acelei chemări nu vom putea niciodată să mai fim la fel ca înainte de a o fi auzit. Sunetul celui ce ne cheamă spre propria noastră împlinire – prin exemplul și prin îndemnul său – este încântător și insuportabil. Când îl simțim ca insuportabil vrem ca el să amuțească pentru totdeauna și îl trimitem la moarte – așa cum am făcut-o cu Socrate sau cu Iisus. Mutatis mutandis, în spațiul nostru valah, întocmim o listă cu cei care trebuie să fie împușcați pentru a avea o „societate liniștită” – listă pe care numele unui Gabriel Liiceanu figura la loc de cinste, listă întocmită în primul an de după Revoluție de Eugen Barbu (căruia, vai!, recent revista Dilema i-a închinat un număr la aniversarea centenarului nașterii).

Ceea ce au în comun admiratorii și detractorii lui Gabriel Liiceanu este fascinația cutremurătoare exercitată de un om împlinit, deplin, complet al culturii, o fascinație care, iată, se poate exprima doar în aceste forme extreme: admirația și invidia otrăvită, iubirea și ura.

Gabriel Liiceanu este un filosof nu doar prin cărțile scrise, ci prin celelalte două meserii pe care le amintește de câteva ori în cartea de față: meseria de cetățean și meseria de om. Cearta lui cu „filosofia” provine tocmai din apartenența la un model vechi și autentic, originar, al filosofiei ca mod de viață – specific timpurilor când filosofia nu devenise o activitate de catedră, ci îl cuprindea pe un om cu totul (complet!) și se desfășura, cu egală măsură, în spațiul privat și în spațiul public, cele două nefiind, ca pentru omul modern, demarcate – așa cum ne-o dovedește Benjamin Constant. Modelul său este și în această privință Constantin Noica, un gânditor care a refuzat în primă instanță să intre ca profesor într-o universitate – simțind probabil denaturarea implicită a filosofiei la care te obligă profesarea ei ca disciplină de școală. Și totuși Constantin Noica și-a dorit întotdeauna să fie un maestru, să aibă discipoli – dar ca filosof, nu ca profesor. A visat să înființeze, încă de tânăr, o școală – unde nu se transmit cunoștințe, ci stări de spirit, o școală – în buna tradiție antică – de înțelepciune. Or, înțelepciunea se trezește, nu se „predă”, și se distribuie, fără a se împărți, de la unul la unul-secund, ca de la Tată la Fiu, abia apoi urmând să se difuzeze în multiplu. Școala de înțelepciune este cu totul altceva decât filosofia de școală, aceasta din urmă nefiind altceva decât o filo-filosofie, o „iubire” dionisiacă pentru beția de cuvinte, pentru discursul sforăitor, snob și vanitos, împopoțonat cu concepte abstruse și jocuri speculative lipsite de  orice miză reală. În loc de profesorat, Constantin Noica a ales să se adreseze – exact ca un veritabil filosof antic – comunității sale, cetății lui, prin extragerea exponatelor celor mai reușite ale ei (douăzeci și două, adică una la un milion), a acelor indivizi care promiteau să devină individualități complete ale culturii umaniste, adică literalmente filosofi – în sensul a(ute)ntic al termenului.

Dacă școlile de înțelepciune antice se puteau înființa fără acțiuni de recrutare a „elevilor”, de identificare pe teren a personalităților celor mai „îndăruite” pentru filosofie, faima întemeietorilor fiind suficientă pentru a-i atrage pe viitorii învățăcei, în România comunistă – datorită cenzurii și dictaturii existente – o asemenea posibilitate era exclusă, astfel că Noica pornește, precum un alt Iisus, în căutarea „ucenicilor” întru filosofie. Situația se răstoarnă în 1983 când – grație publicării miraculoase a Jurnalului de la Păltiniș – școala lui Noica devine – și în sensul amintit mai sus – o reală școală de înțelepciune. Prin Jurnalul de la Păltiniș Noica își împlinește idealul de tinerețe la niște proporții nicicând visate. Nu e vorba doar de faptul mai mult sau mai puțin inesențial că vila unde-și închiriase mica sa cămăruță a devenit ținta unui pelerinaj pe care mii de tineri  îl făceau, dornici să-l cunoască sau să fie formați de el. E mult mai mult. Prin Jurnal de la Păltiniș școala sa se deschisese întregii țări, întregii cetăți, întregii comunități. Fost-a oare vreun alt filosof care să fi avut întreaga cetate la picioarele sale? Orice școală de înțelepciune antică avea zeci de alți concurenți, însuși Iisus a fost unul dintre zecile și sutele de „mântuitori” de serviciu care bântuiau Ierusalimul. Aceste trei componente: România comunistă, școala de înțelepciune nicasiană și Jurnalul de la Păltiniș au produs un fenomen unic în întreaga istorie – o școală de înțelepciune se adresa unei întregi comunități. Dictatorul român și partidul unic își găseau astfel un corespondent răsturnat în cabana filosofică a lui Noica care scotea în evidență opoziția dintre totalitatea rea (a totalitarismului) și totalitatea liberă, cumplit de bună a maestrului spiritual, a înțeleptului. În școala de la Păltiniș au încăput nu doar douăzeci și două de genii, ci milioane de români care au asistat la lecțiile de „cuminecare” a înțelepciunii, la întocmirea planurilor „cincinale” de lecturi, traduceri, scrieri – o altă corespondență ironică cu tirania comunistă și cu găunoșenia limbii de lemn unde „cincinalul” era folosit ca unitate de măsură pentru „producții la hectar” pe hârtie, niciodată realizate.

Spre deosebire de vocea tiranică a celui care caută să-ți impună propriile lui comandamente, să-ți dicteze cum să trăiești, ce să gândești și cum să vorbești, vocea maestrului este întotdeauna indistinctă de vocea lăuntrică a discipolului, este o voce internalizată, asimilată drept conștiință mai bună sau sine lărgit. Nu întâmplător, cu ocazia lecturii Jurnalului de la Păltiniș pentru Radio România, Gabriel Liiceanu are impresia că vocea lui Noica vine din interiorul său, că rostirea lui îl face să vorbească pe el, că este un ventriloc al maestrului său.

Tot astfel, spre deosebire de uciderea stăpânului tiranic – pedepsită, condamnată, blamată – în orice formă s-ar săvârși, de la paricidul primordial al hoardei primitive (Freud) până la regicid, în scenariul paideic „uciderea” maestrului de către discipol este pregătită, așteptată, dorită chiar de victimă care abia în cazul ducerii până la capăt a acestui gest devine o „victimă fericită (a cumpli are și înțelesul de a omorî, a ucide).

Dar Gabriel Liiceanu este un nume cumplit și pentru faptul că niciodată nu uită să le aducă aminte cititorilor săi – deopotrivă admiratorilor și detractorilor săi – că omul este o ființă complet ambivalentă, o îmbinare de bine și rău, al cărei simbol total este caduceul lui Hermes. Mai mult decât atât, din toate exemplele existente omul pare să fie mult mai puternic înclinat spre rău decât spre bine și discernerea – sau, după caz, transfigurarea răului în bine – ține de un proces alchimic extrem de dur, de costisitor și de complicat, cu rezultate oricând susceptibile de a fi puse sub semnul întrebării atunci când nu e evident pentru toată lumea că „aurul” obținut este o pură… șarlatanie. În zilele noastre – și de altfel dintotdeauna – o asemenea concepție… mizantrop(olog)ică stârnește indignarea oamenilor, obișnuiți – astăzi mai mult decât oricând – să li se spună mereu că sunt, măcar pe fond, măcar la sursă, ființe bune, derivate ale perfecțiunii (doar temporar și accidental pierdute). Pentru relele noastre sunt tot timpul alții vinovați – sau de fapt nu e nimeni vinovat, moștenim un păcat originar, o „greșeală” adamică – în definitiv și ea nevinovată, dacă ne gândim că Diavolul îl înșeală pe Adam, îl induce în eroare, el propriu-zis nevrând niciodată să facă răul, ba chiar intenționând să facă ceva bun: „să fie ca Dumnezeu”! Gabriel Liiceanu ne spune în mod repetat – și în cartea de față – că omul nu este căzut din cer, ci din copac (Desmond Morris), că el se înalță în două picioare pentru a atinge un ideal care nu l-a precedat, ci care devine posibil odată cu apariția lui. E tare o asemenea viziune asupra omului, tare precum aerul rarefiat al piscurilor de munte, mai ales pentru locuitorii unui bărăgan întârziat fie în mitologia creștină a omului-chip al lui Dumnezeu, fie în ateismul inept de sorginte marxistă.

Într-un registru cultural elevat, o sciziune similară o găsim între creștinismul premeditat „primitiv” al lui Petre Țuțea și cinismul deicid, mizantrop și antinatalist al lui Cioran. Gabriel Liiceanu reușește să creeze, kantian, posibilitatea unei depășiri idealist transcendentale a acestor alternative simple. Și aici autorul nostru se dovedește demn de a fi discipolul lui Constantin Noica întrucât adeverește cealaltă semnificație a totalității, a deplinătății, a completitudinii, aceea care constituie firul roșu al filosofiei nicasiene: limitația care nu limitează, închiderea care se deschide, terțul inclus, contradicția unilaterală, devenirea întru ființă. Pentru Gabriel Liiceanu a nu crede în Dumnezeu – așa cum îl prezintă dogma creștină – nu exclude deloc a-l considera divin pe Iisus, o afirmație greu de înțeles în termenii logicii obișnuite, disjunctive, a non-contradicției. Când umanitatea atinge perfecțiunea într-unul dintre indivizii ei, putem vorbi, aproape literal, de o întrupare a divinului. De asemenea, a nu crede în viața de apoi, în înviere și nici măcar în supraviețuirea fizică a umanității într-un univers sau metavers scutit de principiul entropiei nu exclude, în filosofia lui Gabriel Liiceanu, prezența sensului, a rostului, a destinului existenței umane. Dacă Dumnezeu nu există, nu, nu orice ne e permis și nu, nu omul e rege! Greu, cumplit de greu în a înțelege și a asimila o asemenea perspectivă „non-binară” asupra lumii și vieții. Or tocmai aceasta definește o școală de înțelepciune: te „obligă”, te „forțează” să treci într-un orizont de înțelegere cu totul straniu pentru gândirea comună, actul filosofic originar presupune o convertire, o metanoia – de altă factură decât cea religioasă, dar cu nimic mai prejos din punctul de vedere al restructurării subiectului supus ei.

Răsturnând înțelesul obișnuit al cuvântului, Gabriel Liiceanu crede că destinul unui om se face prin alegerile sale, că este sensul pe care îl găsește creându-l! Similar actului demiurgic sau expansiunii universului, drumul vieții omului se face mergând, spațiul vieții noastrese constituie ca trăire – această perspectivă depășind opoziția obișnuită dintre prealabil și consecință, dintre cauză și efect, dintre temei și întemeiat. Așa cum e absurd să te întrebi despre un „înainte” de Big-bang sau despre „spațiul” în care se extinde universul din moment ce spațiul și timpul sunt coextensive existenței universului, întrebările ce privesc sensul vieții și destinul unui om sunt total inadecvate dacă presupun un dat prealabil căruia i se subsumează deciziile, proiectele și construcțiile unui individ. Destinul poate fi simultan dat și ales în mod liber, așa cum legile universului sunt inerente existenței lui, fără să le preceadă: universul însuși „creează” legile sub care stă sau, împingând până la limită paradoxul, legile care-l creează.

Gabriel Liiceanu mărturisește – cu amărăciune dar și cu umor – că a ajuns să socotească ura de care este înconjurat o măsură a reușitelor sale. Cu cât mai mult venin, cu cât mai mult invidie, cu cât mai multă „melancolie” produc realizările sale în sufletele detractorilor lui – cu atât mai mult gustă voluptatea succesului. Într-o țară unde reușita cuiva este percepută ca o insultă adresată celorlalți, invectivele pe care ți le adresează la rândul lor trebuie percepute, în această logică, drept reacții „normale” și, deci, ca semne indubitabile ale împlinirii. E aceasta o reactivitate aproape chimică: împlinirea unui om este percepută drept cumplită, amenințătoare, de către ființele structural incomplete, neisprăvite, netrebnice! E drept, e vorba de o reacție de chimie culturală, dar la fel de promptă și „naturală” precum aceea dintre substanțele materiale.

Dar oare distincția dintre complet – incomplet nu este ea însăși precară și ineficientă în explicarea procesului generator de invidie, resentiment, frustrare, ură? Căci în cele din urmă a reacționa la complet în termenii sentimentului cumplitului denotă o natură sensibilă la stimulul perceput, asemenea irisului care se contractă la o lumină puternică pentru a-și proteja retina și, deci, vederea. Ura viscerală stârnită în prizonierii umbrelor de cel care le întoarce ochii spre o lumină mai puternică este descrisă în celebrissima alegorie a peșterii din dialogul Republica. Ei încă nu știu că refuzul de a privi înspre Formă, înspre Întreg, înspre Idee are aceeași bază cu aspirația spre ele. Ei nu știu că însăși atracția lor spre imaginile trunchiate, întunecate, de-formate din fundul peșterii se explică prin aceea că acestea participă la esența acelora ce-l fascinează pe cel angajat în direcția contrară: la obiectele din lumea reală, la forme, la adevăr, în cele din urmă la Bine. Convertirea înseamnă, literal, întoarcere, răsucire a privirii, răsturnare a înțelegerii, refacere a legăturii (și de aceea, în afara filosofiei, constituie operațiunea fundamentală în religie – re-ligare). Știind toate acestea, Gabriel Liiceanu poate să facă un apel și către lichele, în ciuda paradoxului sintagmei: într-un scenariu ideal însăși licheaua poate fi recuperată cu condiția să nu se lase iritată de sunetul – în primă instanță cutremurător, cumplit – al apelului venit de la seamănul complet diferit, de la diferitul cumplit de asemenea lor.

Omul este, spune Sofocle, δεινότερον – cel mai cumplit (dar și cel mai minunat) lucru de pe fața pământului. Riscul pe care-l incumbă neascultarea apelului primit este să-ți urmezi – dar în jos, în rău – vocația naturală spre completitudine, să devii un geniu al răului și astfel, în sensul propriu al termenului, cu adevărat cumplit. Hermes, despre a cărui logică Constantin Noica a scris o întreagă carte și al cărui caduceu îl evocă aici Gabriel Liiceanu, face însă ca cei doi „șerpi” care se înfruntă în noi (sufletul și spiritul?, sufletul și corpul?, spiritul și corpul?, emoția și rațiunea?, mulțumirea cu puțin și aspirația spre măreție?, eu și celălalt, șobolanul și gâsca?, calul alb și calul negru?) să se împletească inextricabil ascensional pentru a ne asigura un sprijin ferm pe drumul unei vieți ce se face pe măsură ce o trăim, la fel ca spațiul infinit al universului în expansiune, la fel ca legile ce decurg din însăși existența sa, la fel ca destinul deopotrivă dat și creat prin alegerile noastre. 

(Textul a fost publicat în numărul 8-9 al revistei Anthropos)

Indicații de citare: Horia Vicențiu Pătrașcu, „Cimpanzeu sau semizeu? Despre o alegere cumplită” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025

Pagini: 1 2 3 4 5 6