Așteptarea este refuzul de-a te radicaliza
Interviu cu scriitorul Arthur Suciu
Horia Pătrașcu: Dragă Arthur, știu că te-a preocupat în mod special tema așteptării, ai scris o carte chiar cu acest titlu, Cel care așteaptă. Ce relevanță mai are așteptarea ca mod de viață și atitudine fundamentală pentru omul de azi, copleșit de imperativul unui activism obsesiv? Mai sunt oamenii dispuși să îmbrățișeze așteptarea și răbdarea ca virtuți creștine sau laice?
Arthur Suciu: Când a apărut cartea, în 2020, activiștii erau, nu-i așa?, foarte activi și, de fapt, n-au încetat să fie până astăzi. Am fost întotdeauna de partea interpretării, a hermeneuticii, a medierii, deși nu sunt în principiu împotriva ideii de activism și țin la unii autori, precum Althusser, a căror miză fundamentală este schimbarea lumii. Îl apreciez însă pe Althusser mai mult pentru inteligența lui ieșită din comun decât pentru „activismul” său. Ideea de așteptare, în jurul căreia se învârt unele fragmente ale cărții mele și care reprezintă ecranul prin care vedeam (sau nu vedeam) atunci lucrurile este, într-o privință, opusă în mod direct activismului epocii, reducționismului sau simplificării efectuate de orice activism social. Așteptarea era însă, după mine, nu expresia unei atitudini răbdătoare, ci confruntarea cu imposibilitatea resimțită la nivel existențial, o absență, o interdicție a viitorului. Mă simțeam de parcă viața se terminase, dar eu continuam să trăiesc. Voiam să mă schimb și chiar să schimb lumea, dacă se putea, să iau atitudine la fel ca un activist, însă nu vedeam cum s-ar putea întâmpla acest lucru, nu intuiam cum ar trebui să se schimbe lucrurile. Uneori îi invidiez pe cei care știu exact ce trebuie să fie făcut, care sunt conservatori sau progresiști fără nici un fel de îndoieli față de sistemul lor de gândire. În privința mea, recunosc, lucrurile au fost mereu complicate, iar dacă există vreo înțelepciune în a aștepta, ea constă mai puțin în așteptarea propriu-zisă, și mai mult în ceea ce faci în timp ce aștepți, căci așteptarea nu este obligatoriu o stare de pasivitate, ci poate fi pândirea unui prilej sau amânarea cu obstinație a unor concluzii. Așteptarea este refuzul de-a te radicaliza, deși ai avea poate toate motivele s-o faci. Așteptarea nu așteaptă un sfârșit, căci este ea însăși un sindrom al sfârșitului, ci un nou început, o renaștere, limpezirea cerului și momentul când mașina gândirii se oprește din a funcționa în gol și începe din nou să producă sensuri. Așteptarea așteaptă sfârșitul ruminației.
H.P.: De asemenea, apocalipsa e un subiect care te-a preocupat încă din primele cărți, una din acestea numindu-se Contribuții la apocalipsă. Mai așteaptă cineva la modul serios sfârșitul lumii? Sau e un motiv cultural datat, aparținând unei epoci revolute? Există totuși câteva opere cinematografice remarcabile, Melancholia lui Lars von Trier și, mai aproape de noi, Don’t look up, un film mai degrabă sarcastic. Le vorbești studenților tăi despre aceste filme apocaliptice? Ocupă tema apocalipsei un loc important în cursurile tale?
A.S.: Da, am discutat cu studenții mei despre Don’t look up, am analizat filmul la un seminar. Don’t look up este o satiră a unei lumi care a luat-o razna și care, să nu ne facem că nu înțelegem, este chiar lumea în care trăim acum. Poate voi discuta și despre Melancolia, de fapt în mod sigur o voi face. Ambele sunt apocaliptice într-un sens foarte larg, în orice caz nu într-un sens creștin sau religios, de revelație, deși nu departe de sensul general-istoric al ideii de sfârșit, textul apocaliptic putând fi considerat un gen care reînvie sub diverse forme, în anumite contexte, iar în zilele noastre de criză globală ia adesea forma poveștilor cinematografice. Cel care contribuie la apocalipsă este un accelerator al apocalipsei la fel ca personajul Frodo din Stăpânul inelelor, care se apropie de Mordor, de regatul răului, de puterea malefică tocmai pentru a o putea învinge. Lupta așteptării constă probabil în putința de a rezista într-o lume tot mai rea, tot mai… toxică, tot mai tâmpită, iar apocalipsa ca revelație este sensul ultim al așteptării. Așteptăm ca ceva să se schimbe în bine, așteptăm ca lumea să-și revină – iar așteptarea care-și vede roadele nu poate să spună decât că ceea ce vede este o revelație, adică ceva neașteptat (așteptarea așteaptă de neașteptatul), o minune. Uneori lucrurile stau atât de prost, încât numai o minune ne mai poate slava. Atunci, chiar dacă nu am crede în minuni, am fi obligați să credem pentru a nu ne pierde cu totul speranța. A aștepta înseamnă, până la urmă, a trece dincolo de domeniul așteptărilor rezonabile înspre culmea înaltă a exasperării, ceea ce e același lucru cu a crede în minuni.
H.P.: Creștinismul este o religie a așteptării. O religie despre a cărei criză se tot vorbește în ultima vreme. Crezi că disoluția lui se explică prin pierderea dimensiunii expectative a existenței în favoarea unei trăiri în prezent promovată de mindfullness sau mai curând e invers, degringolada creștinismului a avut drept consecință căderea în desuetudine a așteptării?
A.S.: Povestea creștinismului este o poveste a suferinței, a omului ca ființă care suferă, uneori într-un fel insuportabil, cum a suferit Isus. Întrebarea care se pune este dacă, în lumea în care trăim astăzi, în lumea aceasta occidentală în care noi înșine, ca români, suntem tot mai mult o parte, mai are rost să suferim atâta și să fim triști. Desigur, fiecare om suferă, dar în ansamblu viața noastră nu mai e atât de plină de suferință. Eu, ca individ, pot să mă dau de ceasul morții din cauza unei dureri de dinți, dar dacă aș fi puțin mai rezonabil totul ar putea fi adus la un nivel acceptabil cu niște pastile și, în plus, cu puțină distrație pe social meda. Între altele, social media are și acest rol de a reduce intensitatea existențială până la un nivel derizoriu, de a ne prezenta o lume în care nu ne putem lua nicidecum prea în serios și, la limită, nu ne putem plînge prea tare nici dacă… o mierlim. Creștinismul însuși nu se mai recunoaște pe sine în oglindă. Cele mai bune perioade ale creștinismului sunt cele în care escatologia se află în prim-plan, cum a fost chiar în primele sale secole, căci, la origine, creștinismul este o sectă apocaliptică. El pare să fie – surprinzător! – mai puțin influent astăzi, iar aceasta cel mai probabil se datorează instituționalizării sale profunde, sutelor de ani de raționalizare a credinței. Astăzi creștinismul nu mai luptă, ci se apără. El nu mai așteaptă pentru că nu se așteaptă la nimic bun. Cartea mea, Cel care așteaptă, are drept motto un citat din Kracauer, mai exact dintr-un eseu al său pe tema așteptării. Kracauer ridică problema așteptării nu în interiorul credinței, ci oarecum în afara ei, într-o epocă post-credință, în care orice om suficient de onest va recunoaște că nu se mai poate minți aderând la una dintre religiile tradiționale. Ce-i de făcut? se întreabă Kracauer, iar răspunsul său vine sub forma nedeterminată a așteptării active. Așteptând, așteptăm un nou sens, poate chiar o nouă religie, un nou zeu. Așteptăm o nouă configurație a sensului. Când lucrurile nu mai au sens, acesta e singurul lucru pe care îl putem face: să așteptăm. Se spune uneori că deși viața nu are sens, este o mare fericire să-i putem da noi unul. Mă îndoiesc că lucrurile pot sta așa. În realitate, noi nu putem forța atribuirea unui sens, nu putem da sens cu de-a sila sau cu de la sine putere. Oare nu ni se întâmplă atât de des să vrem ca lucrurile s-o ia într-o anumită direcție, ca faptele noastre, viața noastră să aibă un anumit sens, iar lucrurile s-o ia de fapt în altă direcție și să simțim dureros golul vieții noastre? Dacă am putea da sens vieții cu atâta ușurință, nimeni n-ar mai suferi de depresie, de anxietate, de nefericire, de dezgust. Deci, așteptarea nu e obligatoriu o valoare creștină. Ea poate funcționa și ca valoare post-creștină într-un scenariu al căutării existențiale.
H.P.: Ajungem, inevitabil, la problema tehnologiei – atât de legată de chestiunea sfârșitului lumii. Decăderea culturală a fost de mai multe ori pusă pe seama proliferării noilor tehnologii în opoziția, făcută celebră de un Spengler, dintre cultură și civilizație. Remarc însă o caracteristică a tehnologiei actuale: instantaneitatea, reactivitatea imediată, comentariul prompt, opinia exprimată ‘in timp real’, odată cu producerea evenimentului comentat. Îl ucid aceste tehnologii ale instantaneității pe ‘cel care așteaptă’? Ce șanse de supraviețuire mai are tipul de om ipostaziat în cartea ta despre așteptare?
A.S.: O parte dintre fragmentele din Cel care așteaptă au fost publicate, inițial, pe Facebook, ceea ce, într-un fel, este dovada unei atitudini apocaliptice, care consideră că înspre sfârșitul istoriei lucrurile încep să se precipite, iar prezentul devine locul în care se joacă mizele acestui sfârșit. Însă, la drept vorbind, cred că tehnologia de comunicare actuală invită nu la trăirea cu intensitate a unui sfârșit dramatic al istoriei, ci la construirea unui timp alternativ, a unui nou timp, timpul virtual, și la eliminarea sau măcar persiflarea apocalipsei prin joc (gaming). Noul timp virtual este și nu este efectul unei apocalipse, căci nu este noul timp visat de orice utopie, ci noul timp care apare în urma apocalipsei și oarecum în paralel cu ea (și care este chiar indiferent față de ea). În acest sens, așteptarea devine o miză cu trăsături mai degrabă tradiționale (umane și nu atât post-umane), ceea ce nu înseamnă că cel care așteaptă trăiește în afara mizelor actuale ale istoriei. Faptul că el trăiește sfârșitul în mod dramatic îl face să pară un pic desuet, într-adevăr, dar aceasta este, poate, ultima variantă posibilă a eroului (care, după cum se știe, e întotdeauna puțin ridicol). Actuala tehnologie nu mai produce decât eroi digitali. Avatarul nostru se grăbește să intre aici în luptă, numai că cel care așteaptă este prea puțin dispus s-o susțină.
H.P.: ‘Viitorul și trecutul sunt a filei două fețe’, spunea poetul nostru național. Ce tip așteptare ai recomanda ca atitudine existențială? Așteptarea resemnată de tip stoic, așteptarea creștină, așteptarea sceptică, așteptarea nihilistă, așteptarea progresistă?
A.S.: Mă încadrez la categoria „așteptare nihilistă”, dar toate cele enumerate mi se par în regulă.
H.P.: Ești lector al universității Ștefan cel Mare din Suceava și probabil te confrunți și tu cu solicitări urgente de articole, cu deadline-urile conferințelor, sub comandamentul ‘publish or perish’. Mai poți pune în practică principiile de viață ale celui care așteaptă? Cum se descurcă firea ta (contemplativă și reflexivă) cu aceste presiuni interminabile?
A.S.: Mi-am propus să fac asta. Acest efort despre care vorbești mi-a afectat inclusiv sănătatea. Este un iad. Eu sunt obișnuit să citesc constant. Totuși, în ultimii ani sentimentul de impostură personală a crescut, iar una dintre cauze este și această presiune permanentă de a publica.
H.P.: Se discută tot mai mult despre amânare (procrastinare), o temă învecinată în mai multe puncte cu așteptarea. În ce relații mai sunt acești vecini în noile timpuri? E o bună sau o proastă vecinătate? Se înțeleg sau se dușmănesc?
A.S.: Procrastinarea poate avea diverse cauze, una dintre ele fiind nivelul ridicat de exigență. Amâni pentru că, la drept vorbind, nu te simți încă pregătit pentru a face ceva anume. Procrastinația apare din perfecționism, care poate ajunge o adevărată maladie (cunosc câțiva oameni care se ratează văzând cu ochii, iar asta din perfecționism). O altă cauză este sentimentul profund al inutilității, pe care îl are orice om lucid, care știe că poate muri în orice clipă. Baudelaire suferea de procrastinație și, în același timp, de teama de a muri subit. Cele două sunt legate între ele. Pentru orice muritor, procrastinația este ceva… logic. Însă procrastinația poate veni și din depresie, ea poate lua forma ruminației nesfârșite. După părerea mea, aceasta este cea mai gravă cauză a procrastinației. De fapt, riscul major al celui care așteaptă este de a rămâne blocat în așteptare, de a-și transforma așteptarea în viziuna celui care ruminează la nesfârșit. Așteptarea e vecină cu depresia.
H.P.: Si apropo de relații de dușmănie, cea mai recentă carte semnată de tine este Simulacru și război. Discursul politic în postistorie. Mai are vreun loc așteptarea în acest discurs și în retorica de război? Amenințarea nucleară, reactualizată în ultimii ani, rescrie așteptarea ca dispoziție fundamentală a omului occidental în termenii anxietății, asemenea anilor ‘50 sau în mod diferit? În jurul acestei anxietăți se dezvoltă o mică industrie a adăposturilor private antinucleare și a resurselor de supraviețuire apocaliptică. De ce la noi nu a luat amploare un asemenea fenomen, cu toate că suntem în apropierea imediată a țării lui ‘Satan’?
A.S.: A-ți face adăpost antiatomic presupune a-ți valoriza propria viață. În România, viața e ceva mai ieftină, de aceea nu există (cel mai probabil) adăposturi antiatomice de lux. După părerea mea, într-un fel am ieșit din așteptare, lucrurile s-au accelerat, iar în alt fel nu am ieșit, ci nebunia continuă. Aș putea spune că evoluăm către ieșirea completă din așteptare. Mă refer, bineînțeles, la dimensiunea politică și la război, așa cum ai spus. Cât privește așteptarea în sens metafizic, ea nu poate decât să se coreleze cu politicul în scoaterea la lumină a unei lumi, în care, să sperăm, nu ne vom întoarce la arc și la săgeată, cum spunea un mare savant, ci la configurarea unor noi sensuri.
H.P.: Acum câteva secole akedia, considerată un păcat capital, era o așteptare denaturată, prost orientată, o pierdere a credinței în mântuirea personală. Poate fi considerată anxietatea de care suferă aproape întreaga omenire si, vai!, inclusiv si mai ales tinerii, tot o așteptare dereglată, un simptom al pierderii credinței în valorile fundamentale – bine, frumos, adevăr, dreptate, fericire?
A.S.: În legătură cu anxietatea, cred că lucrurile sunt destul de clare. Anxietatea este starea pe care o avem atunci când ne simțim amenințați. Ni se spune că, de fapt, amenințătorul este o ficțiune. Ni se pare că suntem amenințați, iar aceasta din cauza sistemului nostru psihic dereglat. Deci, nu doar că ne este frică, dar suntem și un pic cam duși cu pluta. După părerea mea, atunci când atâția oameni de pe glob recunosc că suferă de anxietate, deci că se simt amenințați, înseamnă că aceasta nu e doar o opinie subiectivă, că nu doar ni se pare, ci amenințătorul chiar există, deși nu-l putem arăta cu degetul. Amenințătorul există, nu e doar produsul suspect al psihicului unor dereglați. Din această perspectivă, așteptarea anxioasă devine inevitabilă. S-o spunem sincer: nu e deloc ceva bun.
H.P.: Am ajuns la capătul dialogului nostru, pentru care îți mulțumesc, iar pentru final aș mai avea, dacă-mi mai permiți, o întrebare: ce așteaptă Arthur Suciu – de la lume și de la el însuși? La ce proiecte lucrezi și care-ți sunt (dacă sunt) speranțele asupra lumii și, în particular, asupra societății românești?
A.S.: Mă simt deosebit de onorat de această discuție, care a adus întrebări atât de inteligente și potrivite pentru mine. Aș vrea ca fiica mea, Eva, să prindă cât mai repede sfârșitul acestei nebunii și o viață mai senină. Îmi doresc să fiu liniștit. În ultima vreme, îmi place să citesc povestiri sau pilde zen: mă ajută să mă fortific moral.
Arthur Suciu este scriitor, lector universitar al Universității din Suceava. Născut în Suceava, în 1974, a studiat filosofia la Cluj, Iași și București. În 1998 s-a stabilit în București, unde a activat ca jurnalist și copywriter. Este doctor în științele comunicării, cu o teză despre discursul autonom, susținută la SNSPA și publicată în volumul cu titlul Discursul autonom. Strategii de comunicare. În 2016, a obținut premiul revistei „Convorbiri literare” pentru romanul de debut În gaură. A publicat, de asemenea, cărțile de fragmente existențiale Contribuții la apocalipsă, Fericirea în vid și Cel care așteaptă și volumul de poezii o nouă pantă. O largă selecție de fragmente, împreună cu texte inedite, a apărut, la editura Cartier, cu titlul Fragmente. Arthur Suciu a publicat și volumele de eseuri Drumul către viața privată, Pierdut între medii și Simulacru și război..
[1]INDICAȚII DE CITARE
„Așteptarea este refuzul de-a te radicaliza”- Interviu cu scriitorul Arthur Suciu în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 