Arthur Suciu: Românii sunt niște apocaliptici de duzină
Despre culturile periferice, Miorița, posibil și imposibil, așteptare, mesianism și felul în care periferia poate face istorie
Interviu realizat de Horia Vicențiu Pătrașcu
În prima parte a dialogului nostru cu Arthur Suciu am discutat despre posibilitatea unei filosofii românești a istoriei și despre condiția periferică din care aceasta pare să se fi constituit. În partea a doua, întrebarea se mută spre consecințele acestei situări: ce fel de cultură, ce fel de sensibilitate și ce mod de raportare la lume se nasc la periferie? De la Cioran și vechea opoziție dintre culturile „majore” și „minore”, conversația ajunge la Miorița, Noica, așteptare, umor și mesianism, pentru a reveni, în final, la întrebarea dacă periferia poate fi ea însăși producătoare de istorie.
Horia Vicențiu Pătrașcu: Continuăm cu tema filosofiei istoriei. Aș porni de la această idee a minoratului culturii române. S-a discutat foarte mult, mai ales în perioada interbelică, dacă cultura română este o cultură minoră sau una majoră. Emil Cioran, un filosof de care ești apropiat și pe care l-ai analizat, credea că românii stau sub un destin destul de tragic în această privință, nefiind o cultură majoră și străduindu-se să intre în marea lume a istoriei. Soluția lui era ca România să ajungă măcar într-o zonă a culturilor intermediare: nici majore, nici minore. Ce crezi despre această viziune? Ai fi mulțumit cu o asemenea situare de mijloc?
Arthur Suciu: După părerea mea, nu există, de fapt, cultură minoră. Distincția dintre minor și major dezvăluie o anumită insuficiență, un anumit complex de inferioritate, pentru că problema pleacă tocmai de la situația culturii române.
Eu aș înlocui distincția aceasta cu una între culturi centrale și culturi periferice. Mi se pare mult mai potrivită. O cultură periferică nu este o cultură minoră; este doar periferică. Se manifestă la marginea unei civilizații și, tocmai pentru că se află la margine, dezvoltă anumite trăsături. În anumite privințe poate fi chiar mai sofisticată decât cultura centrală.
În sociologia literaturii s-a observat, de pildă, că scriitorii care vin din zone periferice către marile centre culturale sunt adesea foarte sofisticați, pentru că trebuie să rezolve o ecuație complicată: ecuația perifericului care vine la centru. Pentru cel care trăiește deja în centru lucrurile sunt mai simple. El nu are nimic de argumentat; există ca atare. Pentru cel care vine de la periferie, lucrurile sunt mult mai complicate.
Eu nu cred că, încă de la nașterea ei, cultura română este o cultură minoră. Cred că este o cultură majoră și cred că este o cultură interesantă în manifestările ei. Lucrurile se leagă în interiorul ei într-un anumit fel. Cei care cred că nu există o organicitate a culturii române, după părerea mea, se înșală. Numai că această cultură trebuie văzută din perspectiva condițiilor în care s-a dezvoltat.
H.V.P.: Situarea sub zodia periferiei și a marginalității dezvoltă cumva și un anumit simț al nuanțelor, al soluțiilor neașteptate sau intermediare, dar, în același timp, și o dispoziție către compromis, o adaptabilitate care poate presupune uneori o lipsă de verticalitate?
A.S.: Da, toate aceste lucruri și multe altele. Constatam, de pildă, analizând războiul din Ucraina, cât de complicat este pentru români, care trăiesc într-o țară vecină cu războiul, să abordeze această problemă.
Pentru cineva care trăiește în Franța lucrurile pot părea mai clare. Pentru un român sunt mai complicate. Românii sunt antiruși, dar sunt în același timp conștienți că situațiile istorice se pot schimba și că ceea ce faci astăzi poate căpăta mâine un sens diferit. Sunt foarte sensibili la asemenea posibilități.
De asemenea, când în presă se discută despre ce spun americanii sau europenii despre România, românii iau în calcul mai multe straturi și niveluri ale puterii. Asta complică foarte mult lucrurile. Provocările unui periferic sunt mai mari.
Chiar statutul nostru de membri ai Uniunii Europene ne aduce foarte multe beneficii, dar, în același timp, și un anumit statut de subalternitate, care creează propriile probleme. Trebuie să ne obișnuim și cu una, și cu cealaltă. Sunt multe elemente care fac din periferic un personaj foarte complex.
H.V.P.: Din această constelație a perifericului face parte și o dispoziție considerată adesea specific românească: resemnarea. S-a vorbit enorm despre resemnarea românească, unii apreciind-o, alții depreciind-o. De ce crezi că, dintre două modele precum Miorița și Toma Alimoș, ambele fixate în patrimoniul nostru cultural, a fost preferat modelul mioritic pentru a reprezenta un mod de viață românesc? De ce nu modelul celui care luptă pentru răzbunarea nedreptății suferite?
A.S.: M-am gândit mulți ani la Miorița și cred că semnificația baladei este alta decât resemnarea. Ceea ce îi spune ciobanul moldovean Mioriței nu are legătură atât cu resemnarea, cât cu o anumită pregătire pentru moarte.
El nu spune nicăieri că se va lăsa omorât de ceilalți doi ciobani. Se gândește la posibilitatea ca el să fie omorât. Este altceva.
Oricum ar fi interpretată însă această baladă, eu cred că ea trebuie depășită. Intrarea noastră în modernitate se face, ca să spun așa, fără Miorița. Nu cred că mai avem nevoie de ea.
H.V.P.: Apropo de orizontul posibilităților: Noica spunea că sentimentul românesc al ființei constă tocmai într-o anumită apetență pentru zona posibilului și pentru diferitele lui modulații — „era să fie”, „n-a fost să fie” și așa mai departe. Crezi că avem într-adevăr o predispoziție către posibil mai mare decât alte culturi?
A.S.: Nu. Cred că avem o apetență mai mare pentru imposibil.
Cred că românii sunt niște apocaliptici de duzină, pentru că au fost învățați să trăiască la marginea lumii și a timpului sute de ani. Aproape orice este, pentru ei, imposibil: nu prea ai ce să faci, trebuie să rabzi, trebuie să te ascunzi, trebuie să aștepți.
Dar este o formă specială de așteptare. E ca și cum ai aștepta un tren despre care nu știi dacă mai vine, pentru că el nu se află, de fapt, în mersul trenurilor.
Nu cred nici că românii sunt din cale afară de imaginativi și inventivi, așa cum se spune câteodată. Cred că suntem, mai degrabă, învățați cu puținul. Suntem mizerabiliști și minimaliști.
H.V.P.: Dar imposibilitatea aceasta despre care vorbești ar putea reprezenta, paradoxal, o formă de posibil: o formă de supraviețuire în condițiile vitrege, „imposibile”, ale istoriei. Ai folosit cuvântul „așteptare” și ești autorul unei cărți intitulate Cel care așteaptă. Ai reflectat mult asupra acestei stări. În ce măsură crezi că așteptarea este o caracteristică colectivă și în ce măsură ai individualizat-o, ai făcut din ea o marcă personală?
A.S.: Nu mi-am propus să mă identific cu așteptarea. Mi-am propus, dimpotrivă, să depășesc starea de așteptare, să ies din ea. Dar există perioade în care te simți blocat în ceva și atunci trebuie să denumești lucrul respectiv.
Așteptarea despre care am încercat eu să scriu nu se referă la așteptarea a ceva posibil, ci la așteptarea a ceva imposibil sau extrem de greu de prevăzut.
Gândește-te la ceva foarte simplu. Mergi pe stradă și, dintr-odată, te întâlnești cu unul dintre filosofii tăi preferați, să spunem cu Lucian Blaga, și poți discuta cu el. Ar fi extraordinar, dar este imposibil.
Toate lucrurile acestea care țin de imposibilitate ne-ar putea face viața foarte interesantă și foarte frumoasă dacă s-ar împlini. Uneori ni se întâmplă în vise. Realizăm ceva extraordinar, câștigăm o sumă de bani, avem manuscrisul pe care ni-l doream, stăm de vorbă cu părinții noștri. Apoi ne trezim și constatăm că nu mai avem suma, nu mai avem manuscrisul și nu mai putem continua conversația.
H.V.P.: Într-o stare de așteptare, ce face omul? Este activ sau avem de-a face cu o așteptare pasivă?
Și a doua întrebare: românilor li s-a atribuit adesea un anumit spirit umoristic, uneori ușor sau chiar ieftin — bășcălia, „hazul de necaz”, ironia, autoironia, uneori chiar autodisprețul. Crezi că există o legătură între starea de așteptare, această învecinare cu imposibilul, și un anumit tip de umor românesc?
A.S.: Da, cred că există o legătură profundă.
Așteptarea trebuie să fie o așteptare activă. Cel care așteaptă stă, de fapt, la pândă. Este cu ochii în patru. Starea de așteptare este specifică și celui care suferă de anxietate. Ce așteaptă omul anxios? Așteaptă sau se așteaptă să i se întâmple ceva rău.
Este o așteptare care pleacă de la o stare negativă, de destructurare a prezentului. Prezentul induce anxietatea fiindcă, dacă te uiți numai la el, nu poți să te aștepți decât la ceva rău.
Și, cu toate acestea, aștepți ceva bun. Aștepți să se întâmple un miracol. Aștepți ca lumea să fie transfigurată, ca lumea să fie salvată de cineva sau de ceva la momentul potrivit și te comporți ca și cum trebuie să fii acolo în acel moment. Trebuie să fii prezent, atent, pentru a participa la salvarea lumii.
Între timp, însă, trăiești în acest univers aflat într-o descompunere continuă, într-o stare de pericol permanent.
Umorul este caracteristic popoarelor periferice. Multă vreme m-am întrebat de ce observ că foarte mulți evrei sunt atașați de România. Românii le-au făcut mult rău evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De ce există, totuși, această atracție față de România, mai ales că România nici nu este o mare țară a lumii?
Dincolo de faptul că mulți evrei provin din România, cred că există și o anumită asemănare între cele două popoare: un anumit spirit umoristic, un fel de a suferi destul de asemănător. Cred că evreii au învățat multe de la români și românii au luat multe de la evrei de-a lungul istoriei.
Cred că acest umor și această raportare la negativ sunt specifice periferiilor.
În momentul în care Biserica creștină a izbândit, s-a modificat și teoria legată de existența răului. În creștinism se spune că răul este o lipsă a binelui. Dacă există un „imperiu al binelui”, apare problema explicării răului: dacă binele este dominant, cum mai explici existența răului?
În societățile periferice se întâmplă ceva asemănător, numai că în sens invers. Cu cât puterea binelui este mai puțin simțită, cu atât răul devine mai prezent. Dar răul acesta, devenind omniprezent, se metamorfozează, se diluează, devine parte a vieții și a lumii.
Una dintre expresiile acestei transformări este chiar umorul. Umorul este o formă de conviețuire cu răul. Sau de conviețuire într-o lume rea, într-o lume blestemată, dominată de rău.
H.V.P.: Ai amintit ceva ce mi se pare legat de o anumită propensiune către mesianic. Trăsătura aceasta a fost uneori negată, mai ales de Cioran, care considera că tocmai mesianismul îi lipsește culturii române pentru a deveni o cultură puternică și vizibilă pe scena istoriei. Totuși, vedem că înclinația către mesianism izbucnește din când în când: în perioada legionară, cu Corneliu Zelea Codreanu, dar și în politica recentă, unde au apărut personaje care pot deveni obiectul unor așteptări mesianice. Crezi că mesianismul face parte din sensibilitatea noastră sau apare numai într-o formă moderată, intermediară?
A.S.: Mesianismul are o alonjă mare; se raportează la putere. Vizează ceva mult mai mare și, fără îndoială, are legătură cu puterea.
După părerea mea, românii nu au propensiuni mesianice cu adevărat importante sau relevante. Nu văd așa ceva în gândirea românească.
În cazul lui Zelea Codreanu, nu este vorba propriu-zis despre un mesianism de tip religios, pentru că el punea națiunea deasupra credinței. Este destul de diferit. Dar este, fără îndoială, și o pierdere a simțului umorului. Dacă vorbeam adineauri despre umor, aici avem o luare a lucrurilor în serios care poate provoca adevărate catastrofe.
După părerea mea, a înțelege ceea ce ai fost și a înțelege povestea istoriei tale este mult mai important decât a pretinde că ai avut o istorie glorioasă. Nu are nicio importanță dacă istoria românilor a fost glorioasă sau nu.
H.V.P.: În încheiere, aș pune o întrebare care mi se pare decisivă pentru tot ceea ce am discutat: poți să fii un popor istoric fără să exerciți influență sau putere asupra altora?
Dacă răspunsul este afirmativ, nu ieșim astfel din logica prin care istoria este legată inevitabil de violență? Putem fi istorici fără să ne manifestăm prin exercitarea puterii asupra altor entități, popoare sau colectivități? Sau găsim și aici o soluție intermediară?
A.S.: Când se vorbește despre ceea ce este istoric și ceea ce este nonistoric sau situat în afara istoriei — o distincție pe care o găsim și la Hegel —, entitățile istorice, statele sau imperiile sunt plasate, de fapt, în două zone de relevanță diferite: zone centrale și zone periferice.
Asta înseamnă să spui că zonele periferice nu fac istorie, că sunt în afara istoriei. Ceea ce este fals.
Dacă ne gândim numai la exemplul cel mai clar, creștinismul a apărut într-o zonă periferică.
Și Lenin avea teoria „verigii slabe”. El spunea că revoluția va apărea acolo unde se află veriga slabă, nu, așa cum se credea, neapărat în țara capitalistă cea mai dezvoltată. Considera că Rusia este această verigă tocmai pentru că era o țară subdezvoltată, dar în care mocneau foarte multe contraste și unde, prin urmare, revoluția putea izbucni.
Rusia era o țară periferică și, totuși, a ajuns o țară de avangardă tocmai fiind periferică.
În periferii se întâmplă adesea lucruri foarte interesante. Uneori se petrec acolo lucruri care preced ceea ce urmează să se întâmple la nivel central. Nu este adevărat că suntem întotdeauna ultimii și că tot ceea ce apare aici este doar un epifenomen al lucrurilor deja petrecute în centru.
Sigur, se întâmplă și asta, dar numai în măsura în care ne limităm singuri la statutul de imitatori ai altor țări și ai altor state.
H.V.P.: Arthur Suciu, îți mulțumesc din toată inima pentru că ai acceptat să fii prezent. A fost o bucurie conversația cu tine și vom relua discuția cu o altă ocazie. Mulțumesc din suflet.
A.S.: Cu plăcere, Horia.
Notă editorială
Versiune scrisă, editată pentru publicare, realizată pe baza conversației video „Întrevorbiri Anthropos | Arthur Suciu: „Românii sunt niște apocaliptici de duzină”. Au fost eliminate ezitările, repetițiile și digresiunile, fără modificarea sensului răspunsurilor.