ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Arthur Suciu 

fisura

imposibil să știi 
dacă ești un poet damnat 
dar dintotdeauna în tine-i ceva trist și mort
ceva inversat
dislocat 
de parcă sufletul tău e pentru alt trup
sau trupul pentru alt suflet
amanți nepotriviți între care nimic nu s-a legat
sau pentru altă viață 
mișcându-se încet ca un melc 
a respira e începutul unui vis 
într-un vis pictat cu amar
a respira e atât de periculos de precar
și în tine e o cădere prea abruptă 
poate aceasta înseamnă să fii poet 
a reveni din amorțeală 
ca un înviat de circumstanță
ca un om defect cu o spaimă-n priviri
ești urma damnării în taina acestei
dezmorțiri

străinul

cine ești tu cel din mine
care mă înspăimântă
cu vorbele lui 
noaptea
când mă ascund în singurătatea unui vis
și nu pot da nici un răspuns
și nu pot pune întrebări

dacă ai un suflet de deschis
pe al meu
deschide-l
te conjur

nu te ascunde în visele pe care le uit
căci ceea ce îmi transmiți este 
prea vag
și prea dureros

atunci când îmi spui ceva
fugi
și nu te pot prinde în răcoarea dimineții
nu-ți mai simt decât umbra slinoasă
jena somnului adânc din care a izvorât 
un semn rușinos și indescifrabil
o imagine strâmbă
indescifrabilă poate pentru că e prea rușinoasă

dacă aș fi pur ai fi capabil să-mi vorbești în față?

spune ce vrei de la mine
dar nu în vise
nu în spaime
spune-mi acum 
în acest parc
pe această bancă
sub această ploaie
sub această piele


în centrul unui gol 

am visat că eram
o irizație de tăciune
dar știam că nimicul sunt eu
și mă căutam și nu mă găseam 
până când am încetat să mai caut

mi-am pus ochelarii
e prima oară când mă visez cu ochelari
și m-am uitat adânc într-un punct
oarecum în centrul acelui gol
și într-un târziu am văzut o umbră
ca de fereastră
în spate eram eu 
sigur eram eu și dădeam cu pumnii în geam și țipam
dar nu se auzea nimic
apoi am pierdut imaginea
și mi-am spus mi s-a părut nu eram eu
n-aveam cum să fiu eu
nu era nimic