Angela Martin
Povestea asta cu puștiul
Brusc îmi amintesc:
puștiul cunoștea cu exactitate
toate legăturile pe calea ferată
de la Paris la București. (Fernando Pessoa)
Să știi
că m-a impresionat peste poate
povestea asta cu puștiul.
Nu-mi vine să cred
că a intrat tam-nesam în
Cartea neliniștirii
cu tot cu numele Bucureștiului,
ceea ce dintr-odată
mi-l face de două ori
mai simpatic pe Bernardo Soares,
căci în realitate al lui este meritul
că și-a amintit de băiat.
Și-apoi, simplul fapt
că heteronimul tău
a ținut să scrie povestea asta
înseamnă incomparabil mai mult
decât dacă puștiul ar fi reușit
prin te miri ce minune
să-și înscrie performanța
în cartea recordurilor,
carte al cărei titlu
nici nu mă mai ostenesc
să-l transcriu cu c mare,
deși așa s-ar cuveni.
E posibil ca puștiul să-i fi înșirat lui Bernardo
ca pe apă și gările
în care oprea trenul
pe teritoriul României
pe ruta Curtici-București,
cum veneau ele la rând una după alta:
Arad – Timișoara – Lugoj,
Caransebeș – Teregova – Iablanița-Băile Herculane,
Orșova – Turnu Severin – Balota,
Strehaia – Filiași – Craiova – Caracal,
Roșiori – Videle
sau, încă mai verosimil,
gările de pe cealaltă rută :
Arad – Deva – Simeria – Vințu de Jos ,
Sebeș Alba – Sibiu – Făgăraș – Codlea – Brașov,
Predeal – Bușteni – Sinaia – Câmpina – Ploiești Vest,
afară numai de cazul în care
orarul stabilit
la vremea aceea
de Căile Ferate Române
nu obliga trenul să staționeze în toate
sau poate nu toate erau încă amenajate.
Ai să-mi spui
că geografia și toponimia din realitate
suportă mutații în vis,
dar, fie și așa, ar fi fost imposibil
ca în orașul meu
să nu oprească trenul acela,
ce scurta enorm distanța
Paris-București și viceversa,
chiar dacă eu urma să mă nasc
abia peste vreo jumătate de veac.
Nici măcar tatăl meu nu ajunsese încă să fie contabil în Arad.
Ei, dar să-ți zic mai departe:
rarii călători care se iveau pe peron
în puterea nopții, ca niște fantome pipernicite
cu brațele lungite de valize,
de îndată ce dibuiau ieșirea principală a clădirii
se împrăștiau asemenea unor vălătuci de fum
pe sub marchiza
susținută de cele două acolade ondulate din fier forjat,
înainte ca șuieratul locomotivei cu aburi
să-i facă să tresară când, pufăind în spatele lor,
trenul se punea ușor-ușor în mișcare.
N-am mai fost de mult la Arad,
dar îmi amintesc de clădirea aceea impozantă
din cărămidă arsă,
de la 1910,
în stil secession,
ca de un vultur spălăcit, cu aripile desfăcute
dominând ursuz Piața Gării –
perimetru anost
unde la anumite ore, duruind pe makadam
veneau în goană câte două-trei trăsuri colorate
trase de cai cu obrăzare din piele
și apărătoare de glezne la picioare
și plecau apoi legănându-se
îngreunate de bagaje și călători.
Cel puțin așa era în copilăria mea.
Dar de-acolo, din biroul tău
situat de-adevăratelea în Rua dos Douraderos,
și la atâția ani distanță,
altfel se văd lucrurile, negreșit,
mai ales în vis:
bunăoară, că pe-aici e dimineață:
eu abia mă trezesc
și, pe măsură ce lumina sporește,
aud zgomotele de afară din ce în ce mai clar:
deschid fereastra
și te strig intrigată peste pervaz,
de parcă locuind vizavi
și pregătindu-te să-ți părăsești cripta închiriată recent
pe durată nedeterminată
– vorbesc de cea de care mi te-ai plâns că nu e decât un dreptunghi
alb și orb, fără geam – ,
ai luat-o chiar din prag în direcția contraindicată.
Între timp, pe umerii mei
s-a revărsat noaptea
ca un șal încărunțit de mohair
și este atât de târziu,
încât acum
degeaba mai stau și te cert în gândul meu
așteptându-te înghețată de frig în holul gării,
în fața ușii Bufetului
pe care scrie cu cretă albă Închis,
cu litere de-o șchioapă,
pentru că s-a dus trenul.
Pe tine devenirea este cea care te macină
Altă dată, crezând că găsisem,
în înțelesul spuselor mele,
o oarecare asemănare cu Rousseau… (Fernando Pessoa)
Din păcate, n-ai dus gândul până la capăt –
ți-ai amintit că n-ai avut privilegiul de a fi elvețian și vagabond
și ai anulat imediat comparația –
ceea ce mi se pare nu atât frustrant,
cât de neconceput
dat fiindcă un visător nu trebuie să fie în existența sa reală
neapărat cineva ori ceva:
dacă are el chef, poate să fie ce vrea!
De altminteri, trebuie să recunoști
că te-ai și imaginat până acum
în toate felurile posibile și imposibile,
dar nu e mai puțin adevărat că te-ai văitat întruna
că pe tine devenirea este cea care te macină.
Dar hai să facem o probă de împlinire și de devenire
ca între doi poeți,
chiar dacă, mă rog, unul inobservabil de mic:
să zicem că eu mă visez o acvilă peregrină,
țipătoare și plurilingvă.
Tu rămâi ce ești – Pessoa
și cheamă-mă la tine prin mesaje, frenetic,
iar până ajung
nu mă urmări satelitar, ci poetic,
zborul meu va fi zborul tău
spre ipotetica mea întrupare,
nu avem nevoie nici măcar de un cer alfabetic,
vom trece pe deasupra Elveției direct prin soare,
iar dacă s-ar afla acolo,
firește, și peste Rousseau,
într-un amestec de imposibilități călătoare
din două realități precursoare.
S-ar părea însă că, ambițioasă, cum mă știi,
voi ajunge la tine tot de una singură
ca ființa perfect însoțitoare
a propriei umbre amăgitoare,
fie și numai sub formă de conținut
în înțelesul spuselor tale
abia întrevăzut:
sunt cu ochii deschiși
deși continui să scriu în vis obsesiv
ori poate doar să citesc retrospectiv
o dâră pe care, în peregrinările sale,
o acvilă inexistentă
a trasat-o întru devenire
în necunoscut.
(Din vol. Dragă Fernando Pessoa, ed. Vremea, 2021)
INDICAȚII DE CITARE
Angela Martin, „ Povestea asta cu puștiul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 