Angela Martin
Obligată să găsesc o logică fericirii (…) cunoașterea fericirii este o nefericire; fiindcă știindu-te fericit înseamnă și să te vezi traversând momente de fericire obligat, în consecință, să le abandonezi de îndată în urma ta. (Fernando Pessoa) Firește că le abandonez, dar sunt oarecum resemnată, căci dacă eu am încetat să fiu a acelor momente, ele continuă să fie ale mele: le scot uneori din rafturile inimii cum aș scoate câte o carte pe care simt nevoia să mi-o reamintesc. Din când în când îmi ridic ochii de pe acea carte iar privirea ca o adiere funerară răsfoiește din urmă pasaje familiare, le retrăiesc cu sete, așa cum în pragul morții un muribund retrăiește cu înfrigurare episoade cu oameni și peisaje pe care și-ar dori să le aibă cu sine, ca pe niște merinde de drum sufletești, în viața viitoare. Se spune că pe măsură ce te apropii mai mult de momentul fatal, visele îți sunt invadate de morți, de parcă așteptându-te, Dumnezeu ar fi ridicat deja bariera somnului final. Dar știi cum sunt, Fernando? Ba nu mă tem de moarte, ba nu mi vine să mor – poate că am ajuns abia pe la mijlocul călătoriei, iar noi încă nu ne-am întâlnit într-un punct al ei cardinal. Sub un soare torid strada copilăriei mă plimbă fugitiv pe cursul ei navigabil cuprins între linia de tramvai transversală și piața străjuită de Spital. Vizavi de casa noastră parcă dorm în picioare pe mal ca niște trunchiuri de sălcii pletoase aceleași clădiri solemne la parterul cărora se răsfiră un cabinet medical, o mică brutărie de unde cumpăram odinioară pâine și o florărie cu vitrina căptușită de ghivece cu hortensii. ciclame și begonii, la intrare având proptită de ușă întotdeauna o nouă coroană mortuară salutându-i pe trecători cu regrete eterne. Dintr-o curte învecinată scapă afară pe poarta deschisă ca un bâlci de vorbe sparte zgomote specifice de tinichigerie, în timp ce în stradă deasupra porții se leagănă în vânt un cot de burlan. Fernando, dar tu n-ai cunoscut, ca mine, vremurile zbuciumate, de după Al Doilea Război Mondial printre ale căror apăsări tresăltam ca un pârâiaș peste pietre și bolovani, pescuitor de bucurii. Trebuie să știi că noi am avut cartelă pentru alimentele de bază și chiar pâinea ne-a fost raționalizată. Înainte de a mă trimite după pâine, mama îmi tăia cu foarfeca dintr-o cartelă maronie decolorată un mic bon dreptunghiular pe care mi-l dădea aproape dojenindu-mă să-l țin bine în mână pentru că dacă îl pierd va fi vai de noi nemaiavând ce mânca. Toată brutăria nu era decât o chichineață improvizată, fără geam în fața căreia la ora mai mult sau mai puțin exactă, când venea camionul cu marfă, pe jumătate gol, coada era deja formată – o mulțime de oameni stăteau la rând în stradă așteptând mohorâți în fața ușii date de perete. Pâinea se descărca la vedere în fața celeilalte uși, cu geamuri din sticlă, dinspre curtea interioară: șoferul se urca pe platforma camionului cu gesturi lente, iar ajuns acolo, dintr-odată se înviora: se apleca ritmic să ia pâinile una câte una, le azvârlea ca pe mingi cu îndemânare, pentru a fi prinse din zbor de doi trei oameni săritori, care apoi și le treceau din mână în mână, iar la urmă vânzătoarea le aranja în interiorul brutăriei pe grătarele de lemn, bâțâindu-le din toate încheieturile. Treaba, un fel de joacă, mergea strună. Când în fine potrivea la loc tejgheaua – pe care între timp, tot ea o dăduse deoparte pentru a înlesni respectiva operație, doamna vânzătoare își bătea palmele mai abitir decât obișnuia bunica mea să și le bată, pentru a le scutura de făină, dând astfel semnalul că vânzarea avea să înceapă. În cazul în care o altă fată mai iute ca mine nu mi o lua înainte, din doi pași ajungeam lângă ea. Eram realmente în culmea fericirii! Primeam bonurile pe rând de la „cumpărători”, muiam un bețigaș în borcanul plin cu o cocă cleioasă (pe care din când în când o amestecam și ștergeam bine bețigașul de buza borcanului), le ungeam pe fiecare pe dos și le lipeam frumos unul după altul pe o foaie de hârtie cu pătrățele ruptă probabil dintr un caiet de școală, având grijă să nu mânjesc totodată cu lipiciul acela lăptos nu numai foaia, dar și tejgheaua. Eram atât de pătrunsă de încrederea ce mi se acorda, de importanța acelei responsabilități, iar mai presus de toate atât de amețită și de răsfățată de mirosul acela îmbătător de pâine neagră proaspătă, că nu-mi doream decât să nu mă mai smulgă nimeni niciodată din starea aceea privilegiată. Erau momente divine când vânzătoarea apuca o pâine cu mâna stângă, lua cuțitul cu dreapta și-l potrivea cu grijă pe circumferința ei cojoasă, căutând parcă un loc anume pentru a nu da greș, afunda lama cuțitului în miez, îl juca puțin, de parcă îl ferăstruia, retrăgea cuțitul, repeta figura pornind de la oarece distanță față de tăietura deja făcută pe coajă, lăsa din nou cuțitul pe tejghea, ținea mai departe pâinea „în picioare” și desprindea cu mâna un triunghi – adică sfertul de pâine ce i se cuvenea omului care-mi dăduse mie bonul. Era sărăcie, dar mie mi-era bine, găseam că viața e o continuă bucurie iscată din nimic, chiar dacă pe atunci ne aflam sub ocupația fraților noștri de la Răsărit. După amiezile ieșeau la plimbare familiile de ruși, pe care îmi plăcea să le urmăresc cu privirea de la geam: femeile erau blonde, îmbrăcate în rochii de mătase înflorate, toate purtau genți asemenea unor cufărașe colorate cu mânere și lăsau în urma lor dâre prelungi, înecăcios de dulcege de odecolon. Bărbații erau îmbrăcați în uniformă, în dezacord cu atmosfera străzii mele plină de pace. Copiii blonzi, subțiratici, grațioși, cei mai mulți cu ochi albaștri, mergeau hârjonindu-se înaintea lor. Cu mulți mă împrietenisem, doar nu eram străini căci pentru familiile lor se rechiziționase frumoasa clădire din vecini. Ne jucam înțelegându-ne prin semne și-mi sunau melodios în ureche numele lor, precum Sașa, Natașa, Volodia, Yașa… Ei nu primeau însă niciodată alimentele raționalizate, nici pâinea pe bon, iar aici jocurile noastre se despărțeau. Mai târziu, după ce am crescut și am fost obligată să găsesc o logică fericirii, toate acestea au dispărut. (Din vol. Dragă Fernando Pessoa, apărut la ed.Vremea în 2021)
INDICAȚII DE CITARE
Angela Martin, „Obligată să găsesc o logică fericirii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
