ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Angela Martin

Deținutul meu era nevinovat

Însă iubesc fluviul Tejo,
fiindcă are pe malul lui un imens oraș. (Fernando Pessoa)

Fluviul copilăriei mele nu a fost decât un râu
amarat cu tot peisajul lui curgător 
la dana unui oraș bogat de câmpie.
Zumzăiam în acel peisaj cândva și eu - o fetiță cu codițe
întorcându-mă de la școală pe malul lui liniștit,
cu ghiozdanul în spate.
El curgea în dreapta mea cu privirea ațintită
spre podul zvelt de metal
sub a cărui dantelărie înainta maiestuos secundă de secundă
dinspre Ardeal spre Banat,
în timp ce pașii mei, trași în sensul opus, parcă de un fir nevăzut, 
mă lunecau domol spre casă împotriva cursului apei.
Îl priveam de sus de la înălțimea promenadei pe care o străbăteam,
ceea ce însă nu mă împiedica să fiu una cu Mureșul, 
aș spune chiar incomparabil mai mult 
decât cu parcul de castani
printre ale căror candelabre 
se zărea în depărtare zidul din spate al Primăriei.
Da, râul era adevăratul meu însoțitor,
cu toate că, din jos de mal, în stânga mea, 
parcul își despletea verdeața 
curgătoare în aceeași direcție cu mine
până la treptele ce urcau spre fostul Palat de Justiție
devenit mai nou Tribunal: 
Acolo ne despărțeam,
dar eu mai întorceam o dată capul
să-i petrec cu privirea cursul însuflețitor,
Mureșul însuși simțindu-se dator să mă vegheze
până într-un loc de unde, 
înainte de a o lua drept spre casă,
aveam să cotesc pe o străduță în pantă,
ocolind aceeași clădire impozantă
în care oamenilor din orașul meu 
li se împărțea dreptatea. 
Și bine făcea că mă veghea, mai ales în momentele grele 
când treceam 
prin fața aripii laterale a Tribunalului,
altminteri o clădire frumoasă, cu cinci etaje, 
în stil renascentist italian, 
dar care pe atunci găzduia închisoarea. 
Copiii sunt nemaipomenit de înzestrați 
cu darul imaginației -
e de ajuns să observe împrejur un mic detaliu
ca să brodeze numaidecât despre el o istorie
de cele mai multe ori pătrunsă excesiv de simțire,
căci compasiunea lor este neselectivă,
caldă și necondiționată în chip spontan.
Așa și eu, nu exista să trec prin fața închisorii
fără să-mi ridic ochii, cu răsuflarea tăiată,
spre ferestruicile zăbrelite de la ultimele niveluri,
îngrijorată să văd aceeași mână
ținându-se strâns de o gratie, gata s-o frângă.
O zăream cam pe la toate ferestruicile, pe rând,
și mă temeam
că deținutul acela se pornise să alerge prin toate celulele,
să smulgă toate gratiile
înnebunit de disperare să se întoarcă acasă la copiii lui. 
Tata îmi spusese odată
că la închisoare sunt băgați doar oamenii certați cu legea,
hoții și criminalii,
și erau închiși acolo cu anii
să și ispășească pedeapsa,
unii fiind condamnați chiar pe viață,
dar eu nu eram de acord cu toate părerile lui,
și îndeosebi cu aceasta, 
așadar, îmi păstram convingerea proprie
că deținutul meu era nevinovat. 
Aflându mă la o oarecare distanță de clădire, 
nu deslușeam dacă mâna aceea
era de femeie sau de bărbat,
(totuși credeam cu tărie că era de bărbat),
nici nu reușeam defel
să-mi explic de ce apărea de fiecare dată doar una,
poate că pe aceea trebuia el să și-o scoată la aer,
poate că așa se născuse, cu o singură mână,
ori poate că gardienii îi tăiaseră una
ca să nu poată evada.
Oricum, ne împrieteniserăm în gândul meu, 
fie și fără speranța de a ne vedea unul pe celălalt înainte de eliberare,
căci într-adevăr, nu era posibil,
dar, între timp, ne făcuserăm în secret un plan - sora mea și cu mine-, 
(dat fiind că, în primul moment,
mama nici n-ar fi vrut să audă de așa ceva):
să-l invităm să locuiască la noi, 
firește, în cazul în care ne-ar fi spus că e tot atât de singur pe lume
ca Remi al lui Hector Malot. 
Dar mă întreb de ce ți-oi fi povestind eu toate astea
tocmai ție care se cheamă că ai trecut oricum
prin tot soiul de întâmplări 
cât se poate de triste 
cu unii dintre heteronimii tăi.
Iar dacă n-ai fi avut mărinimia să-i scoți în lume,
ar fi și în ziua de azi în mintea ta -
bieți pușcăriași întemnițați pe viață.
Paradoxul este că nimic nu ne dresează sufletele
mai bine decât brutalitatea singurătății,
ea fiind cea care ne curmă comunicarea cu exteriorul,
ne azvârle după gratiile imaginației
într-o celulă universală
și ne consolează cu șansa imposturii de a ne simți
literalmente și globalmente fericiți și liberi.
Cei mai îndărătnici însă - ca tine - riscă să devină poeți.

    (Din vol. Dragă Fernando Pessoa, apărut la editura Vremea în 2021)

INDICAȚII DE CITARE

Angela Martin, „Deținutul meu era nevinovat” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.