Angela Martin
De ce să faci fotografii?
Așa cum o vedea, pieziș, de la oarecare distanță, casa îi păru urâtă, cu toate că sclipea de curățenie. Degaja împrejur un miros înțepător de vopsea proaspătă. Zugravii care-și terminaseră treaba se pregăteau să se retragă. Încărcaseră schela mobilă în camionul parcat pe trotuar cu spatele la poartă, dar uitaseră scara de lemn. Acum se căzneau s-o vâre pe după picioarele schelei, s-o rezeme de aripa vehiculului. O mânuiau cu brutalitate, culcată oblic, și înjurau. O forțau să intre. Ea zdroncănea, răspândind cu fiecare mișcare rotocoale de praf cenușiu. Apoi, o jucară înainte și înapoi pe scândura platformei și, hâțâind-o de câteva ori, o potriviră la locul ei. Își bătură palmele mulțumiți, le șterseră de pantalonii de salopetă și, ocolind gunoiul de la marginea trotuarului, urcară în cabina camionului. Cel de la volan vârî cheia în contact. Rămâneau în voia sorții doi saci mari de rafie proptiți de trunchiul firav al unui salcâm spoit cu var până la jumătate. Nu erau legați la gură. Burdușiți și dezmățați, le dădeau pe-afară măruntaiele peste margini: chituri, pungi de ambalaj, folii mototolite, șpacluri, pensule, roluri și alte scule devenite după folosire inutilizabile. Lângă saci, răsturnate, două bidoane din plastic, de cincisprezece litri, goale. Picaseră cum se nimerise: unul în picioare, celălalt culcat pe-o parte, cu eticheta în sus. Pe ea scria vizibil cu verde „Mayer”. Dedesubt, cu negru: „Vopsea siliconică”: „Instrucțiuni de aplicare”, „Mod de aplicare” și tot tacâmul. În fine, se auzi motorul fornăind. Camionul demară brusc, iar pietonii care așteptaseră grămadă pe trotuar să le lase calea liberă, se precipitară să plece în treaba lor. Înaintă deodată cu valul câțiva metri și Cezar, după care, ajuns în fața porții, se opri. Măsură din ochi casa, răscolit de senzația viscerală că era a lui. O mângâie cu privirea asemenea unui stăpân vinovat, întors acasă după o prea îndelungată absență. Nu simți că Liesl îl luase de braț: cerceta buimăcit portocaliul acela intens pe care zugravii îl dăduseră pe zid, cum s-ar zice, peste capul lui. Și pe măsură ce se izbea cu privirea de stridența spectacolului coloristic, înțelegea de ce îl irita atât clădirea: înlocuind culoarea crem pe care o purtase întotdeauna, noua zugrăveală îi ștergea de pe fațadă căldura familială. Biata casă semăna acum cu o baborniță vulgară, fardată dezgustător. Dar termopanele albe? Tocmai termopanele care o aliniau la moda zilei, pare c-o sluțeau. Nemaivorbind de etajul suprapus – o hardughie care îi schimba total aspectul. Dar cum de au permis asemenea kitschuri autoritățile publice locale? De ce nu protejau patrimoniul arhitectural al orașului? De ce n-au emis reglementări urbanistice prin care să fie restricționate asemenea asalturi distrugătoare asupra clădirilor cu valoare istorică? Casa lui, de pildă, fusese construită în 1905. …Ori poate că au emis, dar nu erau respectate. La Viena, regulile erau atât de stricte, încât nici prin minte nu-i trecea cuiva să modifice arhitectura originală. Unde mai pui că pentru cea mai mică renovare trebuiau obținute zeci de aprobări. Autoritățile din Arad ce păzeau? Ori închideau ochii, să ia șpagă?
– Mda, spuse, decis să ceară socoteală celui care i-a batjocorit casa. Dar cui anume? Avocatului Moț? Că lui i-o vânduse. Și tocmai el, care era avocat, își îngăduise să calce regulile în picioare. Ori să le evite. De ce nu? Se știa cum se fac afacerile în România: în marginea legii. Cu relații și cu bani, puteai să comiți orice fel de ilegalități. De fapt, așa a fost de când lumea. Doar că pe timpul comuniștilor, totuși, nici măcar ștabii n-ar fi îndrăznit să se dedea, în văzul lumii, la așa un abuz. Îi știau de frică Securității, fiindcă îi supraveghea – de-asta i se și spunea „ochiu’ și timpanu’’”. Iar securiștii îi aveau la mână pe toți, de sus până jos.
– Mergem? îl trase Liesl de braț, simțindu-l cum clocotește de mânie. Cezar nu se lăsă dus. Întoarse privirea spre poartă. Pe stâlpul din dreapta, în locul plăcuței de bronz de lângă sonerie pe care Pișta bácsi gravase cândva „Fam. ing. Grozescu”, erau acum, una sub alta, două sonerii: una modernă, fără fir, cu receptor, alta veche, albă, din plastic, cu un buton roz, îngălat. Nici una dintre ele nu era a avocatului Moț. Alte nume de familie indicau că acolo locuiau doi proprietari ori, cine știe?, poate doar chiriași.
– Să sun? spuse Cezar cu jumătate de gură, mai mult pentru sine. La care să sun?
– Cum o să suni? îi răspunse Liesl intrigată.
– Vreau să văd măcar curtea și terasa. Să fac niște fotografii.
– De ce să faci fotografii?
– Să mă uit la ele acasă, în liniște.
– Asta-i bună! își dădu Liesl ochii peste cap. Nu te gândești la proprietari? Crezi că le convine să se trezească la poartă cu unul ca tine, venit de pe stradă, care cică vrea să le pozeze curtea și terasa? Și să zicem că-ți deschide cineva. Ce-o să faci? O să te-apuci să le povestești amintirile tale de familie?
– Ai dreptate, Liesl, înghiți Cezar în sec.
– Hai la flori! Trebuia să venim la piață ieri după-amiază. N-am zis că ne ducem la cimitir?
Porniră în direcția Spitalului de Adulți. Liesl oftă ușurată. El, confuz, întoarse capul spre fiică-sa întrebător. O pală de vânt îi abătuse tinerei o șuviță rebelă peste ochelarii de soare: ba flutura în sus, ba îi bătea o lentilă. Ea se opri, deranjată. Se opri și el: o apucă ușor de bărbie, iar cu cealaltă mână îi dădu părul peste creștet. I-l netezi grijuliu. Liesl îl prinse de mână – stângăcia lui o înduioșa:
– Mi-am pierdut clama și nu-mi stă șuvița asta dacă n-o fixez, îi explică, reluând mersul. Dar tu, de ce te consumi atât? îl mustră fără să-l privească. Ce te interesează ce-i pe aici? Nu mai ai nicio legătură cu nimic. Mai e ceva al tău?
– Cum poți să spui că nu mai am nicio legătură? își potrivi Cezar pasul după al ei. Totul e al meu! Absolut tot! Totul e aici, în mine, se zburli la ea, ducând mâna la piept.
Liesl amuți. Își simți tatăl, așa cum nu-l mai simțise vreodată – înstrăinat. Îi învârtise din greșeală cuțitul în rană nebănuind că vederea casei părintești îl putea răscoli într-atât. În fond, la Viena era perfect integrat, n-ar fi zis nimeni că nu era vienez, doar numele de familie, terminat în „escu”, îl trăda că e român. Era un psihiatru reputat, avea o familie frumoasă… era cu familia lui acolo… între timp, trecuseră zeci de ani… ce mai voia? Și-apoi, nu-l auzise nici măcar o dată plângându-se că moare de dorul României. Ba, de câte ori putea, își critica țara fără cruțare. Chiar nu-l înțelegea. Parcă era alt om. Plănuise cu atâta entuziasm vacanța, iar acum ce-i venise așa, din senin? Ce era cu căderea asta nervoasă? Trebuia s-o sune neapărat pe Mami. Ea știa imediat cum să-l ia, să-i schimbe Weltanschaungul.
Din capul străzii zăriră piața.
– Ți-o amintești? o întrebă el cu însuflețire. Asta e: Piața Mihai Viteazul!
Nici măcar umbra unei aduceri aminte nu tremură pe fața roză a tinerei. Privea înainte hotărâtă, încruntată, însă fără țintă. Mulțimea curgea cu repeziciune spre intrare. Îi cuprindea la mijloc precum vârtejul o insulă. Desfăcându-și brațele, își abătea cursul, depășindu-i și tresăltând până se vărsa valuri-valuri în piață, domolindu-se printre tarabe. Mai multe voci se auzeau din urmă vorbind sau râzând. Intersecția dintre strada Crișan și Tudor Vladimirescu era liberă. Numai un bătrân, trăgând după el un căruț pe două roți, traversa șchiopătând carosabilul, cam în punctul în care, într-o zi blestemată din iunie ‘58, dăduse camionul peste Valentina. Cezar își simți ochii sângerând. Și-o aminti pe maică-sa cufundată într-un întuneric dens. Nu-i vedea fața, doar tinerețea ei îi săgeta pupilele cu flash-uri arzătoare. Mama Mare, singură, o veghea în genunchi, înăbușindu-și țipătul cu nodul mărămii[1] negre dat peste gură. Dar el, unde era?! El era copil, luna trecută împlinise zece ani. Cânta la mii de kilometri depărtare, deși era în Arad pe scena Palatului Cultural. Cânta din toată inima pe versuri latinești cu corul de copii al Palatului Pionierilor în „Carmina Burana”. Dar, ori că-și rotunjea buzele, ori că-și deschidea gura mare, era mut. Vibra tot, dar niciun sunet nu răzbătea până în intersecție, la locul accidentului. Respira cu energie din adâncul ființei, în timp ce capetele cravatei roșii îi zvâcneau pe pieptul cămășii albe ridicându-se și coborând în ritmul muzicii glorificând bucuria vieții. Nu știa că maică-sa agoniza pe caldarâm. Era cum nu se poate mai fericit, exploda de fericire, iar fericirea aceea copleșitoare pe care ardea de nerăbdare să i-o împărtășească mamei se-ntoarse deodată asupră-i învinovățindu-l și pedepsindu-l crunt. Trăise întreaga viață cu pedeapsa aceasta în suflet. Îi șoptea mamei sale în gând că o iubește, cerându-i să-l ierte că nu fusese atunci lângă ea. Maică-sa îl mângâia drăgăstoasă, pe urmă îl dădea ușurel la o parte, ca pe un copil răsfățat: o sâcâia. Așa se face că nu l-a iertat niciodată.
Vechiul caldarâm cu piatră cubică din granit fusese înlocuit cu asfalt, dispăruseră căruțele de odinioară încărcate cu toate cele de vânzare, care duruiau, iar traficul era fluid și silențios. Până și zarva era mai discretă, absorbită în spațiul dintre panourile de protecție fonică montate împrejurul pieței. Sau poate că lui îi crescuse tensiunea și parcă avea apă în urechi. Trecură printre cuștile cu iepuri, printre coliviile cu porumbei și canari, printre acvariile și borcanele cu pești și purici de baltă, printre șirurile de păsări de curte care se zbăteau țipând, cotcodăcind și gâgâind culcate pe jos, cu picioarele legate cu fâșii de zdrențe. Nu le auzea ca altădată pe pilărițe[2] vorbind șvăbește. Aproape toate familiile de șvabi plecaseră și parcă luaseră și roditoarele grădini din Aradul Nou cu ei în Germania.
– Dumnezeule, ce barbarie! răbufni Liesl oripilată. Să torturezi în halul ăsta animalele!
El tăcea. Reveni însă cu picioarele pe pământ după ce intrară în hala de carne și brânzeturi.
– Crezi că aș fi mai fericit să uit decât să-mi amintesc? își dojeni fiica, bănuind ce se petrece în mintea ei.
– Păi tocmai, că nu te văd fericit amintindu-ți. Ce-i cu tine, Daddy?
Un val de compasiune o cuprinse atunci, văzându-și tatăl învins de slăbiciune, derutat.
(Fragment din romanul Îngerii de bronz, în curs de apariție la Polirom.)
[1] Reg., măramă.
[2] Reg., precupețe.
INDICAȚII DE CITARE
Angela Martin, „De ce să faci fotografii?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 