Angela Martin
Când se întâmpla să se rupă filmul
Pe treptele succesive ale viselor și oboselilor mele,
coboară din irealitatea ta
și vino să înlocuiești lumea.
O, ce fericire, Fernando!
să cobor
ca și cum aș urca
treptele propriei misiuni
de perfecționare a umilinței
sub forma devotamentului ei peregrin
căci treptele însele m-ar călăuzi
spre înalta revărsare
de umbre penitente
zburându-mă întâi cu ele pe sus,
apoi lăsându-mă să mă rostogolesc
la vale singură
până în străfundul realităților preliminare
fără a ști
în care dintre ele ne vom întâlni.
Altminteri, nu e niciun eroism nici să-ți înfrunți oboselile,
nici să le suporți resemnat.
Ritmic, ca la galere, efortul este întotdeauna egal:
e ca și cum te-ai zbate
să te smulgi de sub oceane de eternități
pe care zilnic le-a prăvălit
asupra ta în cadență confuzia
și tot ceea ce eventual ai izbândi
ar fi iarăși iluzia
că cineva – nu eu neapărat –
ar veni de undeva din irealitate
anume să-ți înlocuiască ție lumea.
Dar cum să înlocuiești o lume cu altă lume?
e o prostie cât carul
numai eu
puteam să cred așa ceva
pe când aveam vreo trei ani
și mama mă ducea cu ea la cinema,
deseori la matineu.
Mă irita toată agitația aceea sonoră
împroșcată cu imagini
de neînțeles
dar așa era filmul:
el venea pe ecranul din fața noastră pe întuneric,
de la balcon,
întunericul îl turna într-o pâlnie,
pe urmă îl scotea fuior de raze
depănat dintr-un ghem
ascuns într o cutie rotundă și plată de tinichea
și îl cernea proiectându-l pe o pânză albă
peste capetele noastre,
cu ajutorul unui motor bâzâitor.
Când se întâmpla să se rupă filmul,
și se aprindea instantaneu lumina din tavan,
băieți din public protestau golănește –
întorcându-se spre cușca operatorului
aflată și ea la balcon,
își vârau câte două degete în gură,
fluierau, râdeau, tropăiau,
timp în care operatorul îl lipea, înjurând printre dinți
iar mama oftând
mă mângâia protector pe creștet,
chipurile să-mi distragă atenția.
În momentul acela era atât de prevenitoare,
încât ca să nu-mi pierd răbdarea
îmi șușotea la ureche
despre ce era și unde se întrerupsese filmul,
repede-repede până ce acesta nu reîncepea.
Cât despre vocile ce se iscau
ca niște scântei pe brici
țipând ascuțit una la alta
și luându-se la păruială
într-o limbă necunoscută,
acelea mă înspăimântau cel mai tare,
mai ales că pe lângă ele mă înfiorau
și nesfârșitele șopăcăieli din jurul meu
care aveau ecou
mai ales la matineu
când sala era de obicei aproape goală.
Ici și colo, plasatoarele, ca niște licurici
aferați, tăcuți, dar dezaprobatori,
conduceau până la locul lui,
cercetându-i în mers
sub lanterna aprinsă biletul,
câte un spectator întârziat.
Le auzeam pașii tupăind
pe dușumeaua îmbibată cu motorină,
deși, având bun simț, amândoi umblau
mai mult în vârful picioarelor
iar în plus amorsa neagră de pe suprafața scândurilor,
înecăcioasă ca însuși mirosul,
pe care-l degaja,
înăbușea întrucâtva zgomotul.
Urma apoi bâțâitul scaunului,
semn că în fine spectatorul se așeza
și provizoriu se așternea liniștea.
Scenele de violență erau chinul de pe lume:
îmi vâram degetele în urechi
înainte chiar ca unele să se întâmple –
cum făceai și tu în copilărie
când era furtună cu tunete –,
și ca să nu le mai văd
dispăream ghemuindu-mă sub scaun.
Eram atât de înfricoșată,
încât nu voiam să ies de acolo cu niciun chip:
încercam să disting pe jos
o mână întinsă spre mine, un semn salvator
ori măcar vreun ghemotoc de hârtie prietenos
până când mama,
bătându-mă pe spate drăgăstos,
dar și cu o bine țintită fermitate
(acesta fiind în general modul ei de a fi explicită
când trebuia să înțeleg de vorbă bună ceva),
mă sălta de subsuori cu ambele brațe
ajutându-mă să nimeresc mai ușor
șezutul rabatabil al scaunului.
Eram între două realități
fără a fi bine așezată în vreuna.
Tu măcar ai fost – fiindcă ți-a plăcut –
când spectator, când actor
între două și mai multe realități –,
ai fugit de la una la alta
și dintr-una într-alta
lăsând mărturie
pe treptele viselor și oboselilor tale,
în antracte
viziuni regizorale,
roluri acrobate,
costume de senzații, filme mute, piese moarte…
(Din vol. Dragă Fernando Pessoa, ed. Vremea, 2021)
INDICAȚII DE CITARE
Angela Martin, „ Când se întâmpla să se rupă filmul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 