Angela Martin
Când a venit rândul meu să te mângâi în vis
Arunc tocul de scris pe masă
și iată-l oscilând într-o mișcare de du-te-vino
fără să mai fie nevoie să-l ating,
pe pupitrul înclinat la care lucrez.
Zău, e o prostie, dragă Bernardo Soares,
să-ți închipui că, aruncând tocul pe masă,
comiți, implicit, un gest de voință și independență!
Eu, dimpotrivă, mă țin ca scaiul de toc,
gestul nefiind deloc unilateral,
ci reciproc,
el simțindu-mă, la rându-i, ca pe o excrescență
a lui, contextuală.
Dar adevărul e că în copilărie
mă lua un soi de amețeală,
urmărind cum oscilația tocului
își tocănea pe muțește tic-tac-ul morocănos
și-mi amintesc, bunăoară, că monotona-i legănare
mă făcea adesea să picotesc.
Numai că, pe vremea aceea
nu eram decât o școlăriță
la Școala Medie 2
(fostă „Elena Ghiba Birta”,
odinioară Liceu superior de fete),
dintr-a-ntâia primară până-ntr-a patra,
beneficiară
a unui loc privilegiat în prima bancă
într-o sală de la etajul unu,
cum urcai scările, pe stânga în fundul coridorului luminos.
Banca de lemn, străveche, vopsită în verde,
dar scorojită,
de parcă războiul o împroșcase când se sfârșise,
cu o jerbă de schije veștejite,
era de patru locuri,
având săpat pe marginea blatului, pe orizontală,
un șănțuleț pentru creioane și tocuri,
și scobite la distanță egală
4 găuri pentru sticluțele de cerneală,
apoi blatul venea să ascundă
asemenea unui pupitru ușor înclinat
spațiul comun destinat ghiozdanelor.
În clasă, erau aliniate două rânduri de bănci,
separate printr-un culoar atât de îngust,
încât, de îndată ce auzeam clopoțelul sunând de recreație
și țâșneam dintre ele izbucnind în urale de bucurie,
ne și împotmoleam cu toții
bulucindu-ne în strâmtoarea lui
pentru a ne vărsa care mai de care în șuvoaiele de copii
ce alergau ca vântul din clasele învecinate
să ajungă în curte primii.
Mirosea inconfundabil clasa,
a pardoseală stătută și a nădușeală,
dar cu deosebire banca aceea
pe care o împărțeam cu încă trei colegi,
a hârtie, a pâine cu unt, a covrigi cu sare și fructe.
Cel care stătea lângă mine
era un băiat de la Casa de Copii,
ursuz, blonziu și silitor,
îmbrăcat în uniforma Casei, de postav kaki.
Îl chema în două limbi, Benö Ion,
numele era maghiar și prenumele românesc -
nu avea la el absolut niciodată gustare
și nici nu-mi amintesc
să fi ieșit la joacă în recreația mare.
Rămăsese așa, în uluirea lui
și parcă țintuit locului
din prima zi de școală - emoționantă
dar în același timp, pentru el, catastrofală -
căci observând cum creștea sub banca noastră o băltuță,
copiii s-au pornit pe râs,
și-apoi să dezlănțuie asupra vinovatului
un potop de ferocități,
să râdă și să-l batjocorească,
să-l pună la zid arătând înspre el cu degetul, acuzator.
De unde să știe că va ajunge doctor? -,
mai târziu avea să-i vindece inclusiv pe câțiva dintre ei.
Au trecut mai multe săptămâni
până când, într-o zi,
și-a luat inima-n dinți și a revenit la școală,
schimbat la față, asemenea unui suferind
nevoit să-și ascundă cu demnitate o boală gravă
numai de el știută.
L-am îmbiat din privire
să ciugulim din strugurele meu -
m-am mirat eu însămi că nu m-a refuzat -,
a doua zi, i-am oferit pe sub bancă o prună,
altădată, în timpul orei de citire, un măr,
altădată o pară
și, ușor-ușor, de-aici încolo ne-am împrietenit.
Mi-e tot mai clar că de-atunci începusem să te iubesc
din toate puterile, Fernando,
ce dacă ne despărțeau niște continente,
odată ce fuseseși transplantat
cu tot cu limba ta natală atât de plăcută
undeva pe coasta Atlanticului,
în Africa de Sud, la Durban,
într-o familie rece precum o închisoare,
ca fiu vitreg al comandantului
Joăo Miguel Roza
și al Magdalenei Nogueira Roza,
orfan de tată, iar în înțelesul sufletului tău,
și de mamă,
chiar dacă locuiați împreună
în Casa Tersilian,
cunoscută și pentru că adăpostea
Cancelaria Portugheză.
Când mergeai la
„Saint-Joseph Convent School”,
școala de maici irlandeză,
te simțeai străin în tine însuți
și însingurat,
deși nu li se ceruse părinților tăi
să te trimită îmbrăcat cum te țineau pe acasă -
în uniforma de postav kaki.
Țărmul acela însuși nu era un liman,
degeaba avea port
și o faleză fabuloasă,
palmieri și mangotieri,
căci nopțile pe sub terasa voastră alburie
briza patrula ca o stafie militară
pentru a-ți alunga peste ocean visele cele mai dragi
cu fado-uri despre o mamă unică din Lisabona,
care, traversând piața cea mare,
își ducea de mână, iubitoare, copilul unic
la Biserica Săo Domingos
la liturghie.
Așadar, când a venit rândul meu să te mângâi în vis,
am decis amândoi să fugim în lume:
ne-am strămutat fără știrea nimănui în altă închisoare -
o Casă de Copii mult mai încăpătoare -
care nu avea nicio adresă,
după cum nici personal vizibil
pentru a le pretinde orfanilor găzduiți în ea
să poarte uniformă kaki -
doar le cosea pe inimă o emblemă
pe care scria ilizibil singurătate incurabilă.
Astfel, am trăit amândoi pe furate
ca doi orfani voluntari
predestinați a fi nefericiți
dar totuși fericiți de a se avea unul pe altul,
până când ne-am trezit
oblojind rănile mereu amânatului nostru destin
fără a fi nici unul dintre noi vindecător.
(Din vol. Dragă Fernando Pessoa, ed. Vremea, 2021)
INDICAȚII DE CITARE
Angela Martin, „Când a venit rândul meu să te mângâi în vis” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
