Angela Martin
Ca o otravă servită de un sofisticat serviciu funerar
Ah, nici cel puțin odaia nu era adevărată -
era vechea încăpere din copilăria mea pierdută!
Dar un lucru poate fi adevărat,
fie și numai pentru simplul fapt
că noi ni-l dorim astfel.
Memoria și adevărul nu se condiționează reciproc,
e suficient să mutăm în vis
încăperea din realitatea prezentă
peste cea din realitatea trecută
pentru ca aceasta să ne năpădească împrejur
precum primăvara iarba
conturul unei lespezi primitoare.
La ce bun să le categorisim,
în loc să le luăm drept ceea ce sunt?
Să le locuim simultan
profitând de un simptom imaginar
asemănător cu cel real de diplopie
grație căruia imaginea ne apare dublă
fără a-și preciza trăsăturile specifice?
Nu mă îndoiesc că tu ești as
în astfel de inginerii ale percepției și imaginației
cu care-ți învârți pe degete până și endoteliul propriei celule poetice
fără de care n-ai putea nici să exiști, nici să scrii.
Cât despre mine, eu doar mă folosesc de prilej
ca să-ți povestesc despre camera copilăriei mele
pe care, când am fost anul trecut la Arad,
am găsit-o îngropată
într-un salon de cofetărie.
Nu-ți mai spun că a trebuit să comand o felie de tort
ca să am de ce să mă așez la o masă
prefăcându-mă că mănânc
și încercând în schimb să-i reconstitui pe furiș vechea atmosferă:
în primul moment, m-am uitat în farfurie pierdută,
neștiind nici eu ce să fac: să-mi ciugulesc singurătatea muiată în ciocolată
ori să-mi las privirea să mă lămurească mai bine,
ca să mă acomodez?
E limpede că cine mi-a vândut casa
pentru a face posibilă înhumarea ei în cofetărie,
mi-a vândut la grămadă și copilăria,
n-au mai rămas din ea decât niște țăndări:
patru pereți goi înjghebând cum-necum un dreptunghi,
fereastra înaltă și caloriferul mare din fontă
dedesubtul pervazului
pe care iarna, când stăteam la geam în neștire
să văd cum ninge
îmi plăcea să stau deasupra cu coatele.
Acum era vară
în cofetărie nu era nimeni: eu în fața farfuriei
pe care stătea întinsă, străjuită cu severitate de o linguriță,
felia de tort Doboș
ca o otravă servită de un sofisticat serviciu funerar
și de jur împrejur, parcă țesută de mână,
o penumbră mătăsoasă rece, neobișnuit de deasă.
Într-un târziu, vânzătoarea
a venit și mi-a pus peste umăr paharul cu apă pe masă,
gest prin care s-a scutit de osteneala de a schița măcar un zâmbet vag,
pe urmă s-a întors și și-a văzut de treabă
aranjând niște fursecuri cu nucă în galantar.
Ce era să fac,
s-o întreb dacă mai existau în clădire copii ai foștilor mei vecini?
Avea un aer atât de natural detașat,
încât mi-a fost jenă să o deranjez,
ba chiar mă întrebam ce căutam eu însămi
acolo, picată din nori
și ruptă total de realitatea
ce părea că trecuse cândva definitiv în stăpânirea ei,
fără însă a-i prelua, precum se vede, pe orfani.
Trebuia să fac un pas înapoi, să mă retrag în copilăria vândută
pentru a mă întâlni cu ai mei
ascunși de bună seamă în spatele cofetăriei
- în fosta noastră bucătărie -,
unde spălau la o chiuvetă de marmură neagră
ceștile, paharele, farfuriile și lingurițele
viitorilor consumatori.
Scena era atât de insuportabil de vie
încât m-am agățat cu privirea de gratiile
pe care trecutul s-a grăbit
să le aștearnă peste fereastra cofetăriei
ca să nu mai pot evada.
Clădirea de vizavi era însă la locul ei, calmă,
cufundată parcă într-o reverie solară:
din adâncul celor patru ferestre ale apartamentului de la etaj
ocupat de familia prietenei mele,
țâșneau ca un fuior de rândunele
notele negre de pe liniile de portativ
din partiturile lui Czerny
interpretate de Ligiuța la pian.
De jos, de la parter, de la fereastra mea
o acompaniam oblic în gând
cântând la o mică vioară imaginară
sau la violon.
Dar asta, până trecea câte un șir de căruțe spre piață
Călcându-ne sub copitele cailor concertul de vis.
Atunci, de după perdele își făcea apariția negreșit Moșu -
piticul care era angajat de familia Ligiuței fată în casă:
dădea tacticos de mai multe ori cu pămătuful peste fiecare pervaz
ca o păpușă mecanică,
înfățișându-se cu aceeași încremenită expresie
încă o dată, și încă o dată la bis,
apoi plin de importanță și cu rigiditate,
închidea pe rând geamurile
și ele îmi sclipeau în ochi preț de câteva clipe
spunându-mi mai clar
decât patru porți din lemn masiv
că de-acum nu mai era nimic de văzut.
(Din vol. Dragă Fernando Pessoa, ed. Vremea, 2021)
INDICAȚII DE CITARE
Angela Martin, „Ca o otravă servită de un sofisticat serviciu funerar” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 