ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Amalia Diaconeasa

Mecanismele gândirii fasciste

Tema acestei luni este Constantin Noica.  Recunosc, nu știu mare lucru despre Noica. Primul lucru care îți vine în gând când auzi de Noica, dacă nu ești din domeniu, e colaborarea lui cu fasciștii români, adică legionarii. Al doilea lucru la care te gândești, dacă nu vii din domeniul filosofiei, dar ești din mediul academic, e că Noica ar fi sursa a numeroase plagiate și cariere ulterioare (ale altora) datorită așa-numitei „școli de la Păltiniș” pe care a înființat-o. Mă simt datoare din motive de moralitate academică să menționez aceste acuzații, pe care eu nu am cum să le probez. Dar cum nu pot vorbi despre Noica în calitate de victimă, nu doar a prigoanei comuniste, ci și a plagiatului, o să abordez prima idee, aceea a mecanismului gândirii fasciste.

În primul rând, ce e fascist? Citându-l pe istoricul Ian Kershaw, să definești fascismul e ca și cum ai bate jeleu în cuie pe perete (wikipedia). Dar chiar așa, mișcarea legionară din Românie e considerată fascistă, adică se caracteriza prin autoritarism, militantism, dispreț față de democrație, valorile politice și culturale ale liberalismului, importanța ierarhiilor ”naturale” (ce-or fi alea?), crearea unei comunități populare unde interesele individului să fie subordonate națiunii.

Cum poate un filosof subtil să fie de acord și să susțină idei atât de imorale, chiar criminale, dar mai ales simpliste, primitive, brutale, și, cum ar fi zis  Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray, atât de lipsite de stil? Poți să fii rău, să susții răutăți sofisticate (se pare că unii filosofi socialiști sunt experți la partea asta), dar fascismul e ceva nu doar criminal, ci de-a dreptul grobian! Îți ajung patru clase și afectivitatea unui bătăuș din curtea școlii ca să-l înțelegi și să aderi la el. Dar îți trebuie o mare lipsă de sensibilitate ca să nu-ți repugne. Iar Noica, nu doar că a fost  redactor-șef la „Buna Vestire”, ziarul oficial al Gărzii de Fier, unde ridica în slăvi organizația fascistă și pe liderul ei, Horia Sima. ci mai mult, conform istoricului Zigu Ornea (citat de wikipedia) atașamenul lui față de organizație a continuat și după ce rebeliunea legionară a fost suprimată.

Pare incredibil acum. În acele timpuri, poate n-a văzut ce s-a întâmplat la Iași, dar e greu să nu fi aflat că în București evreii erau alungați din case, li se luau afacerile, iar mulți dintre ei erau aruncați la propriu în Dâmbovița! Cum să colaborezi cu o organizație care face așa ceva în văzul lumii? Cum să nu ai niciun pic de respect pentru ființa umană? Și cei mai mari criminali dacă ar fi fost, evreii erau ființe umane. Ideea de drepturile omului exista, deși mai aveau să se comită atrocități până la „Declarația Universtală a Drepturilor Omului” (1948),

Din păcate, oamenii nu sunt pini țepoși, stejari, nici măcar broaște țestoase. Adică trăim prea puțin pentru a învăța lecțiile istoriei noastre. Probabil istoria unei specii mai longevive ar arăta altfel. Adică ar rima, cum se spune, la intervale de timp mai mari. E puțin timp de la aceste evenimente, dar prea mult pentru a înțelege ce simțeau oamenii atunci, care era cu adevărat „pulsul”. După evenimente oamenii încearcă să schimbe nu doar poveștile, dar și impresiile afective. Cu toate astea, poți să realizezi că ura populară față de evrei erau foarte mare. În partea de nord a Transilvaniei, care a ajuns la Ungaria în urma Dictatului de la Viena, evreii au fost împușcați pe stradă și lăsați acolo. Nepotul unui român care a văzut așa ceva povestea că bunicul lui a zis: „Bine le-au făcut! Erau niște hoți!” Faptul „că erau hoți” justifica și tratamentul la care au fost supuși și în Oltenia, unde „doar” au fost alungați din case și puși să curețe zăpada. Oricum, toate afacerile și averile lor erau făcute pe furt. Clar, din câți erau, trebuie să fi fost și hoți printre ei, logic. Evreii erau și ei oameni ca toți oamenii. Dar cum să-i pedepsești la grămadă? Nu trebuia să-i judeci conform legii pe cei care au furat? La câți juriști erau în România și atunci, se putea crea o direcție specială de urmărire a infracțiunilor economice care să se ocupe de ei. Da, numai că era plicticos! Și poporul nu asta voia. Nu procese plicticoase și întinse pe ani de zile promiseseră legionarii.

Istoria, de la Socrate, a arătat ce vrea poporul. Ironia soartei democrației moderne a demonstrat la ce se ajunge foarte repede. Sigur, democrația ar fi vot informat, nu votezi ceea ce nu înțelegi. Dar nu doar partidele numite populiste, ci și celelalte, se bazează tocmai pe faptul că oamenii nu înțeleg ce votează. Și că, așa cum spunea Gabriela Firea, votează emoțional. Iar emoțiile, mai ales în situații de criză, nu sunt foarte variate și greu de ghicit pentru cei care vor să manipuleze. O execuție publică era o distracție care liniștea mulțimea în Evul mediu. Execuțiile vrăjitoarelor, ale căror familii plăteau cazarea și tratamentul lor în beciurile Inchiziției, reduceau frustrările populare. Câte vrăjitoare ar fi fost arse acum ca vinovate de schimbările climatice! Nu conta că arderea lor ar fi adus și mai multă căldură.

Și revenind la perioada lui Noica, clar nu putem reconstitui exact care erau sentimentele populare față de evrei, dar ne putem imagina cu o marjă de eroare. Evreii  dominau comerțul încă din Evul mediu, acolo unde erau. După ce Spania a fost recucerită de creștini și evreii au fost alungați, economia a suferit prin distrugerea comerțului. Pentru că evreii nu aveau voie să practice agricultura, de fapt să dețină teren, ei se ocupau de comerț și afaceri bancare, ceea ce era valabil și pentru armeni în Imperiul Otoman, deși armenii erau creștini. Apoi, în epoca modernă, în orasele europene, cei mai mulți comercianți și afaceriști erau evrei. Practic, cum arată și unele opere literare, erau greu să te apuci de comerț în România, în unele orașe, mai ales în Moldova, din cauza concurenței evreilor. Problema asta era discutată la modul rațional și de către politicienii europeni ai epocii. E prezentă în ziarele românești din secolul al XIX-lea (v. Ioan Stanomir, „A fi conservator”), dar era și în dezbaterile din Franța. Răspunsul era cam același; da, ei domină, dar pentru că sunt mai buni. Problema reală era că europenii cu ascendență creștină nu doar că nu se pricepeau, dar aveau și dispreț față de comerț. Mentalitatea asta era în România interbelică, dar era și în Imperiul Britanic, care prin comerț ajunsese la nivelul de întindere și dezvoltare de atunci. În clasa mijlocie era de preferat să faci altceva, să ai o profesie intelectuală, nu să te ocupi de afaceri.

Era normal să urăști pe cineva care face ce tu nu ai face, fie că e greu, nu te pricepi, fie că nu-ți place sau e degradant pentru tine? Pare ilogic. Numai că nu era nu era un fenomen al timpului respectiv, un fapt istoric irepetabil, e ceva ce se întâmplă și acum. Partidele populiste (ceva la fel de greu de definit ca și fascismul, dar numele lor, fie ele de stânga sau de dreapta, spune ceva) câștigă teren în Europa și nu numai. Brexitul, apoi ascensiunea lui Trump, se datorează acestui tip de gândire. Adică autohtonii urăsc imigranții care fac muncile pe care ei nu le pot face, fie că le refuză, fie că nu au calificarea necesară. Imigranții fac muncile cele foarte calificate și cele foarte necalificate (2030 de Mario F. Guillén).  Nu zic că sunt neapărat foarte puțin calificați și dacă prestează acele munci foarte grele și puțin calificate. Dar înainte era oribil. Mulți imigranți foarte calificați trebuia s-o ia de jos pentru a-și exercita profesiile. Asta dacă ajungeau vreodată s-o facă. Dar sigur, politicienii nu vorbesc despre ei, nu vorbesc despre africanii sau latino-americanii calificați care ajung în Europa sau în State și prin ce trebuie să treacă în continuare ca să ajungă la nivelul unui coleg autohton. Normal, cui îi pasă? Nu se câștigă voturi vorbind despre asta. Simțul dreptății și empatia nu sunt atu-uri electorale.

Ar trebui să vedem și ce spun partidele populiste de la noi.  La noi nu prea sunt imigranți, iar minoritățile sexuale nu prea au drepturi. Globalizarea nu i-ar putea deranja în același fel cum i-ar deranja pe votanții din fosta clasă muncitoare din țările europene dezvoltate. De fapt nu ar trebui să-i deranjeze, pentru că fostele colonii sovietice din Europa sunt un fel de câștigătoare ale globalizării. Sunt căștigătoare relative, nu absolute, adică sunt câștigătoare numai dacă le compari cu locul de unde au plecat. Ele furnizează imigranți din cele două categorii, care, la rândul lor, aduc bani în țară. Nivelul nostru actual de trai e tributar globalizării. Sper că partidele populiste de aici nu copiază ideile din partea privilegiată istoric a Europei cum copiază și alții, deși situația nu li se aplică, cum ar fi cei care consideră eliberarea de fascism o mare realizare, nu pe cea de comunism, sau cei care vorbesc de imperialism european, deși  au stat secole în Imperiul Otoman.

În țările dezvoltate, anumite categorii sociale, mai ales vechea clasă muncitoare, se plâng de globalizarea care le-a externalizat locurile de muncă, lăsându-le cu mulți șomeri, a distrus mișcarea sindicală, le-a distrus comunitățile, nu doar veniturile. În plus, imigranții le iau locurile de muncă. De fapt le afectează capacitatea de a cere mai mult ei înșiși. Până la un punct au dreptate. Dar globalizarea a scos din sărăcie sute de milioane de oameni numai în China. Piața liberă, neoliberalismul cu păcatele lui reale, legate chiar de distribuirera veniturilor, a făcut asta.  În China oficialii vorbesc despre piața liberă care va scoate și mai mulți oameni din sărăcie. Din păcate, în țările sărace, costul acestui proces a fost foarte mare. Dar nu de folosirea sclaviei, de migrația forțată a unor comunități întregi, de dezastre ecologice locale se plâng muncitorii din Occident. Nu, ei votează partide populiste ca răspuns la pierderea privilegiilor lor din trecut, când puteau cere salarii mari și sigure. Îmi pare rău pentru ei, dar dacă prețul era mizeria absolută a asiaticilor, umilirea extremă a celor de dincolo de Cortina de Fier, pare că lucrurile se schimbă. Un muncitor e un muncitor de oriunde ar fi, cum un inginer e un inginer indiferent de culoarea pielii, sex, orientarea sexuală, instituția religioasă pe care o frecventează, dacă o frecventează. Și drept e ca pentru fiecare calificare și muncă depusă, recompensele să fie similare. Da, e drept, dar nu pentru toată lumea. E ciudat că nu e așa mai ales pentru cei pentru care lucrurile par evidente. Acești oameni, numiți progresiști, consideră că a gândi discriminatoriu (de fapt mie acest tip de populism mi se pare o lipsă cruntă de… discriminare când vine vorba de valoare) e ca un fel de greșeală și trebuie pedepsită și îndreptată. De aici așa-numitele „aberații” ale corectitudinii politice, consideră unii autori, care le reproșează progresiștilor lipsa de comunicare cu oamenii care au pierdut din cauza globalizării (și neoliberalismului), și care ar trebui înțeleși, că de-aia ajung să voteze populiștii de dreapta (fasciștii de rit nou, să nu ne mai ascundem). De fapt ei asociază discursul neoliberal cu discursul de apărare a minorităților, și de-aia ar avea alergie la acest discurs și la accentul pus pe drepturile femeilor, ale minorităților sexuale și ale imigranților. Deci dacă ai o problemă economică, moralitatea se suspendă, poți să dai în cap altora, dacă îndrăznesc să vorbească despre drepturile lor.

Dar motivul ar putea fi ceva mai mult decât o asociere în frază, cum consideră autori ca  Ivan Krastev. În realitate, clasa muncitoare din tările dezvoltate din Vestul Europei a fost tratată, pentru câteva decenii, ca un fel de nobilime, adică a avut un fel de privilegii naturale, la fel cum avea clasa oamenilor liberi din Atena lui Pericle, cum remarcă Robert Flaceliere în „Viața de toate zilele în Atena lui Pericle”.  Trebuia să fie așa pentru a se evita comunismul.

În plus, economia permitea. În Germania după cel de-al doilea război mondial, a fost încurajată apariția unui partid naționalist al muncitorilor pentru a contracara ascensiunea comunismului, care începea să fie exportat din Rusia. Eric Emmanuel Schmitt descrie foarte bine atmosfera epocii în „Adolf H. Două vieți”. Clasa muncitoare a lui Hitler, care a primit locuri de muncă, la fel ca și clasa muncitoare din țările dezvoltate, a dus o viață deloc progresistă. Femeile erau dependente, rolul lor era de servitoare, bărbatul avea un rol cât se poate de patriarhal. Iar cât despre rasism și homofobie, erau la ele acasă. Scriitorul francez Didier Eribon, gay declarat, povestește despre mentalitățile vechi și noi ale părinților lui în „Retour a Reims” (citat de mulți autori).  Nu îl deranja că părinții lui deveniseră rasiști, că asta fuseseră, dar acum nu mai erau comuniști, ci votau cu populiștii de dreapta. De fapt, poate fasciștii sau populiștii de dreapta erau mai aproape de mentalitățile reale ale clasei muncitoare. Iar stânga nu ar fi fost interesantă pentru ei decât că vorbea despre drepturile lor. Internaționalismul și drepturile minorităților, și mai ales ale femeilor, erau ceva nu tocmai plăcut pentru ei.
În timpul dictaturii comuniste de la noi, contrar a ceea ce părea, societatea era foarte ierarhizată, deși diferențele de avere erau mici. Deși comuniștii se luptau să șteargă diferențele, iar cu cele etnice chiar au reușit, diferențele dintre clasa muncitoare și pătura intelectualilor erau mai mari decât acum. Tocmai mentalitățile acestei clase, în special felul cum erau tratate femeile, stăteau în calea amestecării lor. Iar cât despre naționalism, politica lui Ceaușescu e o dovadă. Comunismul aplicat a fost apropiat de fascism ca mentalități. Ura față de evrei, care, cum spunea Amoz Oz, înainte de război erau singurii europeni ai epocii, s-a extins la ura față de intelectuali, oameni de afaceri, minorități sexuale și cam orice era diferit. Se vorbește mult despre complicitatea poporului german cu naziștii, dar nu despre complicitatea clasei muncitoare din dictaturile leniniste cu comuniștii. Poate dacă toți muncitorii s-ar fi opus atrocităților comuniste, ceva s-ar fi schimbat. Sigur, au fost muncitori care au fost ei înșiși victime ale prigoanei comuniste. Dar faptul că la noi erau foarte puțini intelectuali comuniști a contribuit la fața extrem de hidoasă a comunismului românesc.

Nu înseamnă că în general, în orice condiții, clasa muncitoare trebuie să fie retrogradă, conservatoare. Și în orice caz, nu orice individ. Tocmai despre asta e poziția liberală. Dar mediul muncitoresc, cu acele cluburi, favoriza probabil răspândirea unei anumite culturi, cu mentalități pe care le-am numi conservatoare. Dar oricum, în această clasă, un anumit tip psihologic ar fi mai bine reprezentat, iar prin jocul de ierarhii umane, s-ar fi impus cultural. Tocmai studiile psihologice par să arate diferența neurologică dintre oamenii cu anumite mentalități. Cei care s-ar situa pe partea dreaptă a spectrului politic ca opțiuni electorale ar fi mai puțin deschiși la nou, la schimbare. Cauza ar fi un răspuns mai puternic la frică. Admit și pe baza propriilor observații că ar fi așa, dar nu e numai asta. Diferențele ar fi legate și de capacitatea de a face analize, tendința de a gândi „prea mult”, o anumită dispoziție afectivă. Ar fi ceea ce asiatici numesc un anumit nivel de conștiință. Sigur că și mediul intervine aici.
Probabil, ideile iluministe au apărut în anumite condiții, când un anumit tip de gîndire, de activitate intelectuală a fost favorizat. Oamenii care acum ar fi diagnosticați ca supradotați, foarte sensibili și empatici, dar și foarte analitici, ar fi exprimat niște idei și ar fi creat niște valori care nu sunt universale decât pentru acel tip de oameni. Curând însă unii filosofi germani, poate și frustrați de faptul că iluminiștii erau francezi (deși considerau asta o întâmplare) au început să le conteste. Așa a apărut romantismul, care neagă valorile reci, raționale, universale, propuse de iluminiști, cum descrie Isaiah Berlin în ”Adevăratul studiu al omenirii”. Lumea se schimbase, alții aveau acces la cultură și la a face cultură. De aici până la a vorbi de sufletul unui popor și de importanța identității etnice a fost doar un pas.

Până la urmă filosofie se face de mii de ani, iar dintre operele care au ajuns la noi puține seamănă cu cele care acum ar susține liberalismul. Până la urmă, într-un sistem liberal, orice idee trebuie să aibă libertatea de fi exprimată, iar autorul trebuie să beneficieze de un fel de imunitate filosofică. Până la urmă, o minte iscusită poate folosi orice idee în scopuri criminale…

INDICAȚII DE CITARE:

Amalia Diaconeasa, „Mecanismele gândirii fasciste” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.