Alina Necșulescu
Întâlniri care ne nasc, despărțiri care ne cresc, intervale care ne compun
Ora 07. Sivert Hoyem, solistul trupei Madrugada, mă smulge din somn. Copiii s-au gândit astăzi să mă trezească cu discul lor preferat pus la pick-up, Chimes at Midnight. „The world could be falling down/The angels in the end of time/ The moment that I fall for you/ And I know that you have fallen too (…) The sweetnes hides inside the pain (…) So much you could do for love”[1]. Această melodie ne reamintește că, deși uneori pare că tot ce am construit se destramă și lumea interioară se clatină, iubirea e cea care leagă și ține eșafodajul în fața unui cutremur. Ea restituie fundalul iubirii ca posibilitate de reconstrucție. În viața psihică, începuturile rareori apar în plin soare. De cele mai multe ori se nasc dintr-o catastrofă, dintr-un moment în care ceva s-a rupt, s-a epuizat sau s-a pierdut. Fiecare început poartă cu sine promisiunea unei lumi noi, iar fiecare sfârșit trasează granițele memoriei și spațiului interior. Expoziția „Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă[2]” (31 octombrie 2025 – 1 februarie 2026), curatoriată de Andreea Apostu și Edmond Niculușcă la La Mița Biciclista – Stabiliment Creativ, celebrează tocmai aceste momente când relațiile autentice, prietenie, iubire, solitudinea asumată, se nasc, cresc, și uneori dispar, dar lasă urme determinante în spațiul cultural și psihic al individului. În psihanaliză, începutul este asociat cu nașterea subiectului în spațiul relației cu celălalt. Donald Winnicott a argumentat că subiectul se constituie în urma întâlnirii, a spațiului potențial creat între sine și alteritate, acel „spațiu tranzițional” unde creativitatea, jocul și identitatea devin posibile. Așadar, expoziția nu propune doar descoperirea unor obiecte-martor și spații intime, ci provoacă vizitatorul să exploreze propriul spațiu interior, să se confrunte cu propriile începuturi și posibile sfârșituri. Tema întâlnirii în contexte de dictatură, război și exil devine centrală pentru înțelegerea rezilienței psihice. Lena Constante și Harry Brauner, de exemplu, au supraviețuit detenției politice și și-au păstrat dragostea, redefinind sfârșitul unei epoci prin începutul unei solidarități. Alexandru Paleologu și Nicolae Steinhardt au trăit prietenia ca formă de revelație spirituală, ceea ce rezonează cu gândirea lui Martin Buber[3], pentru care „întâlnirea” este singura cale de adevărată dezvoltare a spiritului uman. Memoria și reluarea începuturilor prin obiecte expuse, precum biroul lui Gheorghe Ursu, atelierul Lenei Constante, biblioteca lui Tudor Vianu, solicită un demers reflexiv asupra modului în care cultura română a negociat traume istorice. Psihanalitic, aceste relicve funcționează precum „urmele mnezice”, legături materiale cu trecutul, facilitând procesul de doliu și de resemnificare. Ce se sfârșește odată cu ultimul cuvânt rostit, cu ultimul gest de fidelitate? Doar ceea ce nu a devenit memorie autentică. Mai mult, Eugen Jebeleanu vorbește despre curajul iubirii, adică despre începutul libertății personale prin celălalt, concept ce amintește de Jean-Paul Sartre[4] pentru care libertatea devine reală doar în întâlnire, nu în solitudine absolută. Dimensiunea filosofică a începutului și sfârșitului e accentuată de drama lui Mihail Sebastian pentru care întâlnirea cu celălalt devine la un moment dat tăcere, iar ideologia poate ucide sensul comunicării autentice. În această cheie, întâlnirea salvează subiectul de la singurătate, iar sfârșitul e doar o nouă poartă spre reinvestirea afectului. Expoziția însăși este un manifest împotriva singurătății.
Așa cum spunea Wilfred Bion, transformarea presupune o mică prăbușire internă: vechiul mod de a gândi se desface pentru a face loc altuia. Revin la Madrugada, care surprinde exact acel moment: clipa în care lumea pare să cadă, dar conștiința rămâne lucidă în mijlocul ruinelor.
Eu nu prefer începuturile, nici sfârșiturile. Nici primăvara, nici iarna, nici răsăritul sau noaptea. Pentru mine ele exprimă tot ce poate fi mai neîmpăcat cu sine, mai nesigur, mai tulburat sau mai gol. „Zăpada o doare soarele, pământul este durut de iarbă (…). Fiecare mugur este o sfâșiere și fiecare gest un efort”[5]. Despărțirile nu doar ne sfâșie, ci ne și înalță. Din fiecare ruptură poate crește un ram mai aproape de cerul nostru interior. Ana Blandiana știa. Începuturile ne aruncă într-o ceață aproape opacă. Te împiedici. Simți cum dealul te trage înapoi sau cum cineva te împinge la vale. Rata erorii e mare. Supozițiile se clatină ca niște castele din cărți de joc. Ai nevoie de o istorie ca să știi cam cum merg lucrurile. În orice.
Sfârșiturile sunt la fel de grele. Ele amintesc mereu de pierderi, de ce n-a mers, de ce nu va mai fi. Orice sfârșit ar fi, vine cu durere, chiar dacă durerea aceea e nuanțată într-un fel particular, are o aromă a ei. Nu știu niciun sfârșit ca în basme, deși până și acolo fericirea se termină la adânci bătrâneți. În psihicul nostru, finalurile reiau întotdeauna pierderile anterioare. De aceea ne apără rațiunea, rutina, pragmatismul: să nu simțim fiecare încheiere ca pe o rană nouă. Închiderea unui proces, unei relații, unui proiect este o moarte simbolică.
În mijlocuri simt că pot să respir. Acolo unde harta e trasată cu creionul timpului, reperele sunt mai sigure, iar aventura nu mai cere bilet de intrare în necunoscut. Știu că dacă mă opresc o clipă să dansez, nu pierd drumul. O bază de siguranță e deja stabilită, fără să mă confiște din a încerca lucruri noi. În mijlocuri poți zăbovi liniștit, știind exact cât timp îți ia să ajungi unde voiai. Eul știe deja cum să navigheze. Donald Winnicott ar spune că mijlocul este acolo unde spațiul tranzițional[6] s-a stabilizat: între realitate și fantezie, între sine și lume. Mă situez la mijloc, acolo unde aventura și siguranța se împletesc fără ca balanța să atârne greu într-o parte sau alta. Așa cum ne spune și Ana Blandiana: „Dacă fericirea și-ar revendica un sezon, nu primăvara, ci toamna ar fi aleasă. Toamna, când totul a ajuns la maturitate și liniște.[7]” Pentru mine fericirea nu ar fi doar toamna, ci și apusurile. Ele, pentru mine, ilustrează expresia cea mai nuanțată și așezată a vieții.
Versul din melodia formației Madrugada – „I love the girl always stuck in between” – trimite la starea de trecere, la acea zonă de mijloc între dependență și autonomie, un fel de suspendare între două stări, între un atașament care s-a încheiat și o libertate care încă sperie. Este, probabil, cea mai vulnerabilă etapă a unei despărțiri: momentul în care nu mai e nimeni de vină, dar nici nimeni de sprijin. A lăsa „corpul celuilalt” să plece nu înseamnă doar a te despărți fizic, ci a îi elibera imaginea din interior. A accepta că prezența celuilalt nu mai e o condiție pentru existența ta. E momentul în care Eul se reface din ruinele legăturii. Cea mai tulburătoare linie din cântec rămâne totuși „the sweetnes hides inside the pain”. E aproape o formulare specifică lui Wilfred Bion, care ar putea să dezvăluie că durerea conține începutul transformării. Asta este condiția oricărui nou început: să poți ține în tine ceva ce încă doare, fără să-l alungi, fără să-l transformi imediat în altceva. Doar așa durerea poate să devină semnificație. Cântecul nu propune neapărat o rezolvare, dar tocmai această suspendare îl face autentic. Așa sunt și sfârșiturile adevărate, nu oferă o lecție imediată. Ele cer timp, reflecție, o privire care să învețe să rămână cu golul fără să încerce imediat să-l umple. Atunci când poți privi lumea că se prăbușește, fără să te prăbușești o dată cu ea, poate lua naștere cu adevărat un nou început.
„Madrugada”, numele trupei muzicale, înseamnă în spaniolă „răsăritul dinaintea zorilor”. Este un cuvânt potrivit pentru felul în care se încheie orice etapă importantă din viață: în întunericul de după o pierdere se află, deja, primele semne ale luminii. Între „falling down” și „still being around” există acel interval fragil, dar esențial, în care putem începe din nou.
Singurul început care îmi place este nașterea unui înțeles, a unui sens, care provoacă revelații. El se simte ca atunci când după ce ai bâjbâit pe întuneric sau ai fost orbit de o lumină prea intensă, rămâi într-o ambianță cu o strălucire caldă care nu face ochii să doară, ci doar să vezi lucrurile într-o armonie. Așa cum sunt apusul sau toamna. Pentru că în miezul trecerii ne compunem muzica.
[1] Madrugada. (2022). The world could be falling down. Pe Chimes at Midnight (Album). Warner Music.
[2] Apostu, A., & Niculușcă, E. (Curatori). (2025). Întâlniri. Sau cum se naște o lume nouă. (Expoziție). La Mița Biciclista – Stabiliment Creativ, București, 31 octombrie 2025 – 1 februarie 2026.
[3] Buber, M. (2022). Eu și Tu (trad. Șt. Aug. Doinaș), București: Editura Humanitas.
[4] Sartre, J.-P. (1956). Being and nothingness: An Essay on Phenomenological Ontology (trans. H. E. Barnes). New York: Philosophical Library.
[5] Blandiana, A. (2004). Această astenie în Calitatea de martor. Editura LiterNet, p. 24
[6] Winnicott, D. W. (1951). Transitional objects and transitional phenomena. International Journal of Psychoanalysis, 34, 89-97.
[7] Blandiana, A. (2004). Această astenie în Calitatea de martor. Editura LiterNet, p. 24
INDICAȚII DE CITARE
Alina Necșulescu, ,,Întâlniri care ne nasc, despărțiri care ne cresc, intervale care ne compun’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
.jpg){kind=link}