ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Alina Necșulescu

Casa cu două inimi

Pe când aveam șase ani, după ce se stingea lumina, mă întrebam dacă inima mea va mai continua să bată până dimineața și ascultam în tăcere ecoul sângelui în tâmple. Îmi era teamă să adorm, ca nu cumva o dată cu somnul să se stingă și acel ritm fragil din piept. „Mi-era frică seara să adorm”, îmi răsunau, mai târziu, versurile Anei Blandiana, care a pus în poemul „Copilărie” spaima nenumită. Când am descoperit poezia, am simțit că inima ascunsă a început să prindă glas. Cu stiloul în mână și foaia albă în față, nu mai eram doar un omuleț speriat de întuneric. Mă simțeam o exploratoare a întunericului, o traducătoare a fricilor în cuvinte. La unsprezece ani scriam versuri stângace pe un caiet dictando. Ana Blandiana mi-a pus în mână simbolic un instrument care mi-a devenit stâlp.

 În nopțile în care nu puteam dormi, cuvintele îmi deveneau tovarăși de veghe. Am aflat atunci că actul de a scrie poate transforma panica difuză în ceva frumos și coerent, că durerea se poate distila în metaforă și că, punându-mi întrebările pe hârtie, lumina dinăuntru capătă forță să risipească multe umbre.

Anii adolescenței și ai tinereții au adus cu ei noi căutări și încercări. Scrisul a rămas refugiul meu, dar și instrumentul prin care îmi exploram transformările. Încă mai port în memorie jurnalul pe care îl țineam la șaisprezece ani, chiar dacă nu mai există pe hârtie. Era plin de pagini febrile despre primele iubiri și primele dezamăgiri, primele experiențe stângace de relații cu eșecuri, greșeli de toate felurile, inconsistențe, discontinuități și rupturi. Dincolo de tumultul acelor vârste, s-au conturat însă și întâlniri luminoase cu oameni ce aveau să joace rol de ghid.

Au fost nenumărate momente în care privind cerul nopții mă întrebam ce rost am și găseam răspunsuri în cele mai neașteptate chipuri: un prieten care mi-a spus ceva ce aveam nevoie, o carte deschisă la pagina potrivită, un vis lămuritor, o melodie care însoțește emoția. Astfel am înțeles, treptat, că nu suntem singuri în labirintul interior: întâlnirile semnificative sunt ca niște lumini ce apar când bezna pare de nepătruns.

Există o lumină care are puterea de a transforma și redesena întunecimile din interior, ca și cum contururile sinelui s-ar rescrie în prezența ei. Povestea mea se va înclina către acea lumină, adusă de fiii mei, care nu este doar o lumină metaforică. Lumina lor a generat mutații vizibile în arhitectura mea interioară.

Experiențele trăite cu ei au scos la suprafață un strat latent de suferințe vechi, cu absențe greu de numit, limite impuse sau autoimpuse, frici care au dormit ani la rând sub aparența controlului. Totodată, ei au revelat în mine și o capacitate de reconstrucție pe care nu o bănuiam, printr-o formă de iubire care nu e nici idealizată, nici automată. Această iubire s-a construit dintr-o disponibilitate de a fi prezentă.

Primul născut a venit în viața mea într-un moment neașteptat, după ce medicina îmi închisese toate ușile spre maternitate. Așadar, atunci când existența lui și-a făcut simțită prezența, am perceput-o ca pe o fisură în determinism, ca pe un protest al vieții împotriva unui prognostic potrivnic. Sub inima mea începuse să palpite o nouă inimă. Primul fiu a fost și cel care mi-a arătat că viața nu suportă prevestiri sigure – nici cele binevoitoare, nici cele fatidice. În pofida verdictelor medicale, trupul meu a ascuns în taină o sămânță de speranță pe care a protejat-o până a prins rădăcini. Astfel, fiul meu întâi-născut m-a învățat că trupul știe înaintea minții, înaintea rațiunii, și că speranța își poate face cuib în noi chiar și atunci când logic nu mai găsim motive să sperăm. Îmi amintesc limpede ziua în care l-am simțit mișcând pentru prima oară. A fost ca un freamăt abia perceptibil în adâncurile ființei, un foșnet ca de aripă mică. M-am oprit din orice făceam și am ascultat. În acel moment am înțeles că dialogul nostru începuse cu mult înainte de a-l ține în brațe. El mi-a schimbat trupul și sufletul înainte de a-i ști numele. În termenii lui Wilfred Bion, relația primară dintre mamă și copil nu ia ființă abia după naștere; ea se coace încet în adâncurile precuvântării. În lunile de sarcină îmi vorbea fără cuvinte: îmi dicta ritmul și îmi trimitea mesaje subtile prin care mă conecta la existența lui delicată. Corpul meu îi era și casă, și lumea întreagă. Am învățat, alături de el, acest ritm tainic al așteptării și am descoperit sacralitatea răbdării.

Pe măsură ce se apropia termenul, corpul meu devenea tot mai greu, iar somnul tot mai fragil. Nopțile treceau încet, mă trezeam adesea și mă copleșeau sentimente de tandrețe și de responsabilitate uriașă: un univers întreg fremăta înăuntrul meu, așteptând să iasă la lumină. Îi vorbeam în gând mereu: „Mai e puțin, micuțule, și ne vom privi în ochi.”

Când în sfârșit a sosit ziua nașterii, am trăit revelația întâlnirii cu acest suflet pe care-l cunoscusem deja cumva, fără să-l fi văzut. A venit pe lume tăcut și a avut nevoie de ajutor să poată lua prima gură de aer. Strigătul i-a desfundat după câteva clipe căile respiratorii. Au fost cele mai lungi clipe din viața mea. Fusese în pericol de moarte timp de mai bine de o oră, timp în care am simțit că inima mea s-a oprit în așteptarea bătăilor inimii lui. Ne-am liniștit amândoi când a fost așezat în brațele mele și am putut să îi șoptesc la ureche: „Ești în siguranță acum. Bine ai venit.” El mă privea cu ochii lui mari și nou-născuți, recunoscându-mă și cunoscându-mă în același timp. Atunci am simțit că s-a așezat temelia uneia dintre cele mai importante legături din viața mea.

Rolul de mamă m-a transformat treptat, dar radical. Cu primul copil am început să descopăr joaca drept o formă de gândire. Bebelușul care gângurea în brațele mele și, mai târziu, copilul care apoi inventa cu mine cuvinte îmi arăta că limbajul începe prin muzica vorbirii. Îmi dezvăluia că cele mai profunde idei se nasc din joacă. Pe măsură ce creștea am observat cum mintea lui avea o busolă aparte: făcea legături acolo unde noi, adulții, nu vedeam decât unghiuri și muchii. Îl vedeam, de pildă, cum combină jucăriile în moduri neobișnuite sau cum creează povești din frânturi disparate de realitate, iar logica lor ascundea adevăruri surprinzătoare. Într-o seară, când avea doi ani și câteva luni a așezat o lingură pe podea și un ursuleț de pluș lângă ea. Apoi m-a privit serios și mi-a spus „Ursul mănâncă lună”. L-am privit mirată, neînțelegând de unde a scos această imagine. El a râs și a arătat spre fereastră. Pe podea cădea o pată rotundă de lumină, chiar lângă ursuleț. Copilul meu tocmai crease o metaforă jucăușă: luna devenise o farfurie din care ursul se hrănea. El încearcă întotdeauna să explice lumea, să îi găsească noi înțelesuri, dar nu se oprește la primul sens, păstrează căutarea și curiozitatea. Nu a trebuit să-l învăț eu echilibrul dintre inimă și minte, l-a avut mereu. Eu doar a trebuit să nu intervin. A început să vorbească devreme și a dezvoltat rapid un vocabular bogat. Nu pentru că ar fi fost precoce, ci pentru că era foarte atent la lumea din jur și absorbea totul. Privirea lui e vioaie pentru că mereu explorează, iar lumea e un mister permanent de descoperit. Pe măsură ce a crescut, am descoperit în el un fel de „copil-compozitor” al realității. În fiecare zi reașază lumea ca pe un puzzle care nu se termină niciodată, adăugând mereu piese noi o dată cu experiențele și tainele aflate. Nimic nu este „de-a gata” pentru el. Are o fascinație perpetuă pentru cum se formează universul: curcubee, meteoriți, muzica, ploaia, vulcanul, fulgerul, pictura, etc.

Alături de el am descoperit mirarea pură, nefiltrată, în fața existenței și imaginația vie. Într-o zi l-am găsit concentrat lângă băltoaca de după ploaie căutând un ciob ca să pună picături pe el și să facă un curcubeu. Voia să vadă dacă putea face unul mare să pară un pod între nori și pământ. „Ne jucăm, mami”, a spus. Fiul meu mă învăța, fără să știe, aceeași lecție pe care o desprinsesem cândva din poezie: că realitatea are straturi ascunse și că fiecare lucru mărunt poate conține diferite feluri de frumusețe dacă știi să privești. Primul născut a trezit în mine copilul interior și, totodată, m-a construit ca mamă și ca adult.

În prima lui zi de școală îl țineam de mână în drumul spre sala de clasă. Cred că eram mai emoționată decât el. Avea un ghiozdănel verde cu roboți și era foarte entuziasmat. Când am ajuns a zbughit-o înainte, atras de noii colegi. Mi-a zâmbit, mi-a făcut cu mâna și, sigur pe el, a dispărut în mulțimea de copii. Am rămas câteva clipe în pragul porții de la școală, cu palma încă caldă de la strânsoarea lui, simțind un gol ciudat în stomac. Ar fi trebuit să mă bucur că nu plânge și nu se teme, și mă bucuram, dar în același timp o parte din mine suferea o mică pierdere. Am plâns pe ascuns câteva lacrimi amestecate cu mândrie și tristețe. Știam că este momentul în care el crește și eu trebuia să devin un pic redundantă. Mi-au venit atunci în minte cuvintele citite cândva la Wilfred Bion despre faptul că o mamă trebuie să aibă puterea de a-și „pierde” copiii. Nu cu adevărat, doar în sensul de a le da drumul să devină autonomi. În ziua aceea am înțeles fără echivoc că iubirea adevărată implică și durerea subtilă a separării.

Dacă primul fiu m-a invitat să privesc lumea prin lentila creativității și a capacității de a mă juca, cel de-al doilea fiu m-a condus și mai adânc în necunoscutul ființei. Venirea lui pe lume a fost ca o readâncire a misterului. Crezusem că voi fi mamă de un singur copil. Că viața nu are cum să sfideze de două ori legile științei. Ba da, se poate. Șiința nu cunoaște totul, dar uneori poate lăsa impresia că așa stau lucrurile. Totodată, crezusem că, după primul copil, știu deja drumul. Că parcursesem mare parte din transformările interioare pe care le aduce maternitatea. Însă viața mea s-a reconfigurat cu cel de-al doilea copil precum o păpușă Matrioșka: nu se încheia acolo unde credeam; dimpotrivă, dezvăluia un nou nucleu de înțelesuri, un alt strat al identității mele.

Așteptându-l pe mezin, am retrăit unele emoții ca la prima sarcină (cu bucuria și spaimele amestecate), dar și altele noi, mai nuanțate. Îmi amintesc că mă întrebam adesea cum voi putea iubi un alt copil cu aceeași intensitate cu care îl iubeam pe primul. Într-o noapte, cu puțin timp înainte de a naște a doua oară, am avut un vis tulburător: se făcea că eram într-o casă cu două camere despărțite de un perete de sticlă. Într-una din camere era primul copil, în cealaltă un bebeluș despre care știam că e frățiorul lui nou-născut. Cel dintâi plângea și lovea cu pumnii în peretele de sticlă, strigând după mine, în timp ce eu eram în camera bebelușului și nu puteam ajunge la el. M-am trezit cu inima bătând tare și cu lacrimi pe obraz. Mi-era limpede ce îmi comunica propriul inconștient: îmi era teamă că, o dată cu apariția celui de-al doilea copil, primul să nu se simtă abandonat și neiubit. Spaima de a nu-i proteja emoțional pe amândoi mă urmărea pe ascuns. Răspunsul a venit firesc, în momentul în care al doilea născut a țipat pentru prima oară după naștere. Inima mea s-a deschis ca o ușă dublă spre o cameră și mai încăpătoare. Nu s-a închis nimic din ceea ce trăisem cu primul copil; spațiul iubirii s-a dilatat ca să-l cuprindă și pe mezin.

Al doilea copil este, încă din primele luni de viață, altfel decât fratele său. Dacă cel mare este mereu curios să lege lucrurile între ele, să explice lumea, cel mic se scaldă direct în ea. Spun adesea că al doilea copil „citește lumea”. De la început se uita lung la oameni, la copaci, la tot ce mișcă, de parcă le descifra povestea tăcută. Ochii lui limpezi te priveau de parcă ar fi știut deja cine ești. Când a mai crescut puțin, în loc să ne urmărească cu „de ce”-uri, el pur și simplu observa și simțea. Este, într-un fel, un mic fenomenolog: trăiește emoția direct, fără s-o diminueze sau s-o disimuleze. Dacă se lovea la genunchi, plângea în hohote cu toată ființa, iar când durerea trecea, își ștergea lacrimile și redevenea ca un cer după furtună. Nu rămâne agățat nici de suferință, nici de bucurie. Le trăiește deplin, apoi le lasă să curgă mai departe. Pentru el, fiecare clipă este completă în sine. Îmi amintesc o întâmplare din parc care l-a definit perfect: un copil a început să plângă brusc că nu o găsea pe mama lui. Cel mic, care avea aproape doi ani, s-a dus la copil și l-a îmbrățișat. A stat lipit de el până s-a liniștit. Când fratele lui mai mare plânge, el i-l duce imediat pe Panda (obiectul lui tranzițional) și îl mângâie. Dacă fratele lui mai mare plânge, cel mic renunță la orice ca să-l aline. Felul lui de a „citi” lumea este prin inimă. Al doilea copil este onestitatea emoției pure, neîngrădită de convenții. El se ghidează de o cunoaștere lăuntrică a celuilalt, fără să aibă nevoie de explicații. Este un bun seismograf al onestității și răspunde pe măsură, fără artificii.

Bineînțeles, această sensibilitate puternică a venit la pachet și cu manifestarea timpurie a voinței proprii. El este persoana care spune „nu” cel mai răspicat și mai ferm dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut. Încă de când a început să vorbească, a folosit cuvântul „nu” cu o claritate și o forță de nezdruncinat. Și-a afirmat propriile limite și preferințe de foarte devreme. Spunând „nu”, își descoperea granițele Eului și, totodată, ne învăța și pe noi, părinții lui, lecția limitelor. Uneori, când încercam să-l conving cu argumente logice de un lucru, de pildă să mergem undeva, el îmi spunea atât de simplu și definitiv „nu vreau” încât mă opream. Am plecat de câteva ori cu el purtând haina de iarnă la începutul verii și cu papucii albaștri de vară la sfârșitul toamnei, pentru că altfel nu se putea. Nimic nu conta pentru el, decât ca el să se simtă în acord cu el însuși. Când îl vedeam cât de firesc își apără teritoriul personal, am știut că el va ști mereu să-și apere echilibrul interior.

Dacă primul copil m-a inițiat în lumea creativității ludice și a mirării, cel de-al doilea m-a inițiat în cea a autenticității complete, a emoției trăite până la capăt și a afirmării de sine fără ocolișuri. Ei doi, atât de diferiți și totuși crescuți din aceeași iubire, au devenit și drumul cel mai important al transformării mele. Ei mi-au deschis ușa către o altfel de maturitate, pe care înainte nu aveam cum să o cunosc, dar pe care aveam impresia că o știu.

Copiii m-au învățat că te poți juca fără să-ți pierzi demnitatea, ba chiar că joaca te poate pune în contact cu partea cea mai autentică din tine, pe care convențiile sociale o ascund. Ei mi-au încredințat că, în cele din urmă, mirarea, nu certitudinea inflexibilă, stă la baza cunoașterii. De asemenea, că imperfecțiunea, pe care odinioară o priveam cu neliniște, o văd acum ca pe o dovadă a vitalității și că afectele sunt o altă cale de cunoaștere.

Tot cu ei am învățat cu adevărat conceptele de reverie maternă și de conținere ale lui Wilfred Bion. Acea capacitate a mamei de a primi anxietatea copilului, de a o procesa, și a i-o reda într-o formă digerabilă.

Astăzi, dacă privesc la mine însămi, cea de dinainte de ei și cea de acum, diferența e uluitoare. Ei mi-au schimbat numele interior, acel nume tainic pe care fiecare și-l spune sieși. Înainte de a fi orice, acum sunt întâi mama lor. Prin relația cu ei, mi-am rescris toate poveștile anterioare. Cu ei am înțeles luptele fiecărei mame, durerile, neputințele, dorințele și încercarea de a fi mai bună. Am plâns realizând că în brațele mele își dorm visele fiii mei și, parcă, toți copiii care am fost noi, generații după generații. În mine se împăcau mama, fiica și femeia. Timpul a devenit circular și vindecător.

Poate cea mai importantă revelație pe care am avut-o în relație cu copiii mei, care mi-a schimbat și fondul sufletului și forma, este că devenirea nu este un proces de ascensiune lineară, de urcare triumfală spre un vârf al perfecțiunii. Este, mai degrabă, un proces de deschidere treptată a ființei. Ne dezvoltăm nu ca o scară cu trepte tot mai înalte; dezvoltarea seamănă mai curând cu lărgirea continuă a unui cerc care înglobează mereu noi și noi experiențe, transformându-le în părți din noi. Iar libertatea, un cuvânt pe care îl prețuiesc nespus, mai ales gândindu-mă la tot ce am trăit, nu înseamnă să poți face tot ce îți trece prin minte; înseamnă să poți fi pe deplin cine ești. Libertatea înseamnă să trăiești potrivit adevărului tău interior, eliberat de tirania măștilor, a constrângerilor care nu-ți aparțin. Alături de fiii mei am putut simți pentru prima oară acea libertatea lăuntrică autentică: pentru că în preajma lor nu pot fi decât eu însămi, fără armuri.

Învățăturile lui Wilfred Bion răsună adesea în mintea mea când reflectez la această călătorie interioară. În A memoir of the Future, Bion vorbește despre suspendarea memoriei și a dorinței ca o cale de a vedea realitatea prezentă așa cum este. La un copil nu poți fi cu adevărat atent dacă mintea îți rătăcește în trecut sau proiectează fantezii de viitor. Ei cer autenticitate și prezență completă. Maternitatea m-a învățat să suspend temporar bagajul propriilor amintiri dureroase și proiecțiile anxioase despre ce va veni, pentru a mă apleca cu adevărat asupra experienței cu ei. Fie că acel moment însemna să bandajez un genunchi julit, să admir un desen stângaci sau să ascult o confesiune ingenuă despre o supărare de copil. Am învățat să amân digerarea propriilor aspecte interne pentru momente în care sunt doar eu cu mine și să fiu pentru ceilalți prezentă cu ale lor. În acele clipe de prezență plenară cu ei sau cu ceilalți, într-o atitudine deschisă și receptivă, simt că mă apropii de ceea ce Bion numea O, ultima realitate inefabilă, acel adevăr al trăirii ce nu poate fi pe deplin exprimat în cuvinte. Privirea unui copil care are încredere totală în tine este unul dintre puținele lucruri ce te apropie de acel O: un fel absolut al sincerității și al existenței, imposibil de tradus în concepte, dar care îți umple sufletul de sens.

Ei nu știu, și probabil nici nu vor ști prea curând, câte mi-au dăruit de fapt. Drumul meu nu a fost nici simplu, nici drept. A trebuit să cunosc și întunericul, și lumina; deznădejdea și nașterea speranței; poemele scrise pe ascuns în nopțile de insomnie, lacrimile de neputință, și, mai târziu, zâmbetele de mamă. Toate au avut un sens profund.

La vârsta la care unii ar spune că începe coborârea, eu simt că abia acum pot să mă înalț cu adevărat. Am învățat, prin relația cu copiii mei, cum să-mi port vulnerabilitatea cu demnitate și cum să-mi folosesc puterea cu blândețe. Ei mi-au fost și oglindă, și fereastră. Le datorez lor această devenire, însă știu că singurul mod prin care le pot „întoarce” darul este să trăiesc în acord cu esența mea, astfel încât și ei să-și urmeze propriul drum cu încredere.

În fiecare seară, când sting lumina și îi învelesc, îmi aud inima bătând în liniștea camerei. Este același sunet pe care îl ascultam în copilărie cu teamă, dar acum nu mă mai sperie. Inima mea bate și pentru ei, și atât timp cât o face, voi veghea ca iubirea mea să îi ocrotească. Dincolo de fereastră, luna plină varsă o lumină aurie în cameră, iar câțiva pescăruși își strigă existența (da, sunt pescăruși în Sectorul 2, nu cunosc explicația). La ceasul acesta târziu, în timp ce aștern aceste gânduri, îi aud pe cei mici respirând ușor, iar în lumina difuză îmi privesc mâinile cum scriu, aproape fără să mai fie nevoie să gândesc. Scrisul a rămas confesiunea mea supremă, la fel cum a fost în copilărie. Doar că paginile mele poartă acum mai multe vieți, nu doar pe a mea. Simt o recunoștință care nu poate fi cuprinsă în vorbe, se poate doar scrie. Poate că de aceea scriu: pentru ca iubirea și transformarea să capete trup vizibil din cuvinte, să nu se risipească în uitare.

Bibliografie:

Blandiana, A. (1964/2019). Copilărie (poezie). În Persoana întâi plural, Vol. Integrala poemelor, București: Humanitas.

Bion, W. R. (1991). A Memoir of the Future. London: Karnac Books.

INDICAȚII DE CITARE

Alina Necșulescu, ,,Casa cu două inimi’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11 / 2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.