Alina Necșulescu
A locui în celălalt – transidentificarea proiectivă și intimitatea relației terapeutice
- Introducere teoretică
Când pătrundem în spațiul relației terapeutice, o facem deseori cu impresia că ne vom spune povestea, că cineva va asculta, poate va interpreta, va înțelege, va răspunde. Dar ceea ce se întâmplă în acest spațiu, dacă este cu adevărat viu, nu este doar un schimb de replici și confesiuni, ci o mișcare profundă între două ființe care ajung să se locuiască temporar una pe cealaltă. James Grotstein numește acest fenomen „transidentificare proiectivă”[1] – un concept care redefinește relația terapeutică nu ca o simplă oglindă, ci ca o cameră comună, o rezonanță empatică în care devii, pentru o clipă, trăirea celuilalt.
La suprafață, pacienții aduc în terapie discursuri, simptome, istorii. Însă în adâncime, ei trimit emisari invizibili: gesturi, tonalități, mișcări abia perceptibile, așteptări. Nu vin singuri: vin cu proiecțiile lor, cu imaginea inconștientă despre cine ești tu, psihoterapeutul, și ce ai putea fi pentru ei. Iar psihoterapeutul, dacă este prezent în sensul cel mai uman și vulnerabil al cuvântului, nu se mulțumește să audă, ci începe să simtă. Aici, în acest teritoriu intersubiectiv, începe cu adevărat munca de transmutare.
2. Integrări poetice și teoretice
Countee Cullen, în poemul Any Human to Another, atinge prin versuri exact această idee de rest invizibil, dar pregnant, care trece dintr-un corp în altul, de suferință împărtășită care pătrunde adânc „Necazurile care mă mâhnesc/ Nu doar pe mine/ Ca o săgeată,/ Pătrund până în măduvă”[2]. Este o imagine care ar putea foarte bine să descrie senzația transidentificării proiective. Pacientul nu doar povestește, el trăiește durerea prin tine. Se instalează. Lasă resturi. Nu le poți evacua ușor, pentru că ele nu sunt pur și simplu ale lui, ci devin, pentru o vreme, și ale tale. Și atunci începi să le simți în propriul tău corp, în propriul tău vis, în propriul tău trecut. Devii o reverberare.
James Grotstein[3] spune că nu proiectăm niciodată în persoana reală, ci în imaginea noastră despre ea. Dar în terapie, această imagine devine un canal atât de puternic încât, uneori, realul cedează în fața proiecției. Analistul este provocat să acționeze, să simtă, să se comporte în acord cu această proiecție. Este aici o artă a menținerii graniței: nu te dizolvi în celălalt, dar nici nu-i respingi conținutul. Îl primești, îl metabolizezi și, cu puțină grație, îl întorci transformat.
Aceasta este transidentificarea proiectivă în forma ei poetică: celălalt devine parte din tine, nu pentru că vrei, ci pentru că trebuie. Pentru că suferința lui cere un adăpost, iar tu ai rămas cu ușile întredeschise. Relația psihoterapeutică este plină de astfel de momente: respiri fricile celuilalt, îți pulsează în tâmple rușinea lui, simți că ești tu cel care a fost părăsit, înfometat, nedorit.
Și atunci ce înseamnă să fii psihoterapeut? Să ai o funcție-alfa[4], cum spunea Bion (Bion,1962)? Cu alte cuvinte, poate mai întâi să fii o mamă psihică: să nu-ți închizi porțile, chiar și când valul e înalt. Să rămâi. Să visezi pentru celălalt ceea ce el nu poate visa. Să preiei și să transformi. Relația terapeutică este astfel o formă de iubire în care iubirea nu înseamnă fuziune, ci tolerarea prezenței celuilalt în tine fără a te anula pe tine însuți.
Pacientul își proiectează părți din el în cele mai neașteptate gesturi, și psihoterapeutul, ca vântul, le animă, le dă formă, fără să le distrugă banalitatea. În acest sens, relația terapeutică este și o artă a menținerii ficțiunilor vii: nu ca iluzii, ci ca punți de sens.
Transidentificarea proiectivă ne obligă să regândim ideea de transfer și contratransfer. Nu mai sunt doar mecanisme, ci moduri de a trăi împreună. În această conviețuire emoțională, analistul nu doar „conține”, ci și reacționează. Este influențat, uneori manipulat, alteori sedus, rareori indiferent. Proiecția pacientului poate fi atât de puternică, încât creează un spațiu paralel, o realitate comună. Aici apare „al treilea subiect dominant” (sau „analytic third[5]”, după Ogden, 2004), acel spațiu dintre spațiile psihice, care nu aparține niciunuia, dar care trăiește prin amândoi.
A ști să păstrezi granița în timp ce lași conținutul celuilalt să curgă prin tine: iată o disciplină a prezenței. Terapeutul este, în cele mai bune momente ale sale, un poet fără hârtie: ascultă, simte, prelucrează și restituie prin cuvinte care resemnifică și leagă, cu tăceri pline, cu prezență vie, cu gesturi mici care spun: „te-am simțit”.
3. Exemple clinice
Există momente în terapie care nu pot fi consemnate simplu ca „ședințe”. Ele sunt episoade dense, compacte, în care aerul din cameră pare să fi fost absorbit de o prezență grea, o emoție care nu îți aparține și totuși te cutremură în măduvă. Pacientul tace. Sau spune ceva aparent banal. Și totuși, simți că s-a întâmplat ceva. Aici, în acest aparent gol, începe transidentificarea proiectivă.
O pacientă aflată într-un travaliu depresiv profund, după pierderea unui copil, obișnuia să vină și să-și ocupe fotoliul în aceeași poziție, cu aceeași pătură peste umeri, vorbind rar, cu o voce joasă. Uneori nu spunea nimic. Alteori, părea că reia povești doar pentru a umple timpul. Dar în anumite zile, mă trezeam după ședință cu o stare de vid lăuntric, ca și cum o parte din ființa mea fusese evacuată. Nu era doar empatie, nici contratransfer în sensul clasic. Era ceva mai straniu: mă simțeam ca și cum aș fi devenit camera în care ea își depozitase cenușa durerii. Acel sentiment de gol contaminant mi-a adus în minte exact ce descria Grotstein: nu îți este „dată” o emoție, ci ești invitat, fără cuvinte, să o simți în locul celuilalt.
Îmi vine în minte ca exemplu clinic și întâlnirea cu dl T. care a fost, încă de la început, o experiență viscerală. Nu doar pentru că râsul lui devenise un fenomen corporal care umplea camera și destabiliza ordinea afectivă a ședinței, ci pentru că, dincolo de această manifestare sonoră, se afla o durere îmbrăcată în comedie, o moarte mascată în euforie. În lumina teoriei lui Grotstein, nu pot să nu identific că ceea ce s-a întâmplat în relația terapeutică a fost o formă profundă de transidentificare proiectivă: nu doar o evacuare a conținutului psihic intolerabil, ci o instanță în care am fost făcută să simt ceea ce el nu putea încă numi (Grotstein[6], 2007). Pacientul aducea în cabinet o formă de haos afectiv: râsul compulsiv, gesturile ritualice, spaimele de contaminare, aluziile la psihedelice, un doliu neîncheiat. Când, în acea ședință, râsul lui nu mai era o eliberare, ci un fel de rugă disimulată, o încercare de a nu trăi moartea în mod direct, am simțit că sunt implicată într-un acting-in. Nu era doar ceea ce el îmi spunea, ci ceea ce mă făcea să simt. Când pacientul a vorbit despre corpul său de atunci ca despre un alt corp, am simțit încă o dată ruptura ontologică în care trăia. Nu era doar un corp slăbit după un regim. Era un trup străin. Își amputase trecutul, grația, grăsimea, vocea, fragilitatea, pierderea. Cabinetul devenise casa în care cineva murise, fratele lui, dar și o parte din el. Și am locuit acolo împreună. Am respirat acel aer, am simțit acea tăcere, am împărțit acea moarte.
4. Implicații și concluzii
Poate că aici stă marea taină a transidentificării proiective: nu este o simplă confuzie de granițe, ci o încercare disperată de a fi împărtășit. Pacientul îți dăruiește o parte din el nu pentru că vrea să scape de ea, ci pentru că nu o poate duce singur. Și în acest dar, resimțit uneori ca fiind inacceptabil, toxic, dureros, se află, paradoxal, cea mai profundă formă de încredere.
Privind către afirmația lui Bion că „analistul trebuie să devină pacientul pentru a-l înțelege”[7] (Bion, 1976), în opinia mea asta nu înseamnă fuziune, ci o trecere temporară prin durerea celuilalt, o locuire conștientă și plină de compasiune în spațiul afectiv pe care pacientul nu-l poate încă conține.
Transidentificarea proiectivă, așa cum o înțelege Grotstein, devine astfel o cheie de lectură esențială pentru profunzimea relației terapeutice. Ea ne arată că munca terapeutică nu se face doar prin cuvinte, ci cu întreaga ființă. Această ospitalitate psihică rezonează cu ideea lui Derrida[8] (Derrida, 2000), unde celălalt este primit fără a fi asimilat, subliniind o dimensiune filosofică a relației umane. Iar în final, poate că funcția psihoterapeutului nu este doar aceea de a explica, ci de a fi. De a deveni pentru celălalt acel spațiu în care el se poate aduna, plânge, râde, muri și renaște.
[1] Grotstein, James S., 2005, „Projective Transidentification: An Extension of the Concept of Projective Identification. International Journal of Psychoanalysis 86 (3): 1051-1069
[2] Cullen, Counteen, 1934. „Any human to Another, în The Medeea and Some Poems. New York: Harper & Brothers (traducere proprie)
[3] Grotstein, James S., 2005, „Projective Transidentification: An Extension of the Concept of Projective Identification. International Journal of Psychoanalysis 86 (3): 1051-1069
[4] Bion, Wilfred R. (1962/2023). Learning from experience, Routledge. https://doi.org/10.4324/9781003411840
[5] Ogden, Thomas H. 2004. The Analytic Third: Implications for Psychoanalytic Theory and Technique. Psychoanalytic Quarterly 73: 167-195.
[6] Grotstein, James S. 2007. A Beam of Intense Darkness: Wilfred Bion s Legacy to Psychoanalysis. London: Karnac Books.
[7] Bion, Wilfred R. 1967. Second Thoughts: Selected Papers on Psychoa-Analysis. London: Heinemann
[8] Derrida, Jacques. 2000. Of Hospitality. Stanford: Stanford University Press
INDICAȚII DE CITARE
Alina Necșulescu, ,,A locui în celălalt – transidentificarea proiectivă și intimitatea relației terapeutice’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9 / 2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 