Alexandru Popp
Războiul atroce sau pacea sterilă[1]
„Pe greci s-au mâniat și l-au lăsat Doar pe Polemos, ce-i numit Războiul, Să vă distrugă după placul lui! Și ceilalți zei s-au dus cât mai departe, Să nu vă vadă războindu-vă, Să nu v-audă tânguindu-vă... ” (Aristofan, Pacea)
Istoricul roman Titus Livius relatează, în lucrarea sa De la fundarea Romei[3], că Numa Pompilius, al doilea rege al orașului, a fost cel care a reglementat organizarea noului stat. Și pentru ca războiul să nu îndepărteze mințile cetățenilor de la această operă a făcut în așa fel ca să înceteze luptele cu ajutorul unei stratageme. A decretat că Ianus bifrons, zeul cu două chipuri, este indicatorul păcii și al războiului. Dacă porțile templului său erau închise, conflictele încetau. Și așa au rămas în timpul domniei lui Numa. Dar, mai apoi, lucrul s-a întâmplat doar de două ori în istoria romană: după primul război punic, în 235 î.Hr., în timpul consulului Titus Manlius Torquatus și după victoria de la Actium (31 î.Hr.), în timpul vieții sale. Deci, timp de sute de ani, romanii au purtat aproape continuu război. De altfel, acesta pare a fi starea naturală a omenirii dacă ar fi să îl credem pe Thomas Hobbes, care afirmă în Prefața către cititori din lucrarea Despre cetățean (De cive):
„[…] arăt că mai întâi felul de a fi al oamenilor în afara societății civile, fel de a fi pe care să ne fie permis să-l numim stare naturală, nu este altceva decât un război al tuturor împotriva tuturor; și în acest război dreptul este al tuturora în toate.” [4]
Așa stând lucrurile, nu e de mirare că războaiele nu se opresc cu adevărat niciodată. Există doar perioade în care o putere hegemon impune pacea asupra unor regiuni ale globului. Aceasta este, de pildă, pax Romana sau, mai bine zis, pax Augusti, care a fost impusă de împărați pornind de la Augustus și a putut fi menținută prin forța armelor până la sfârșitul dinastiei Severilor, în anul 235 d.Hr. E drept, pace propriu-zisă nu a fost decât cu intermitențe și cel mai bine s-ar preta denumirii perioada domniilor lui Hadrian și Antoninus Pius (117-161 d.Hr.). Cert este, însă, că împărații au înglobat în ideologia oficială această idee. Ea e vizibilă în scrierile unor poeți ca Vergilius sau Horatius[5], dar și în emisiile monetare sau în monumentele de arhitectură dintre care cel mai celebru este Ara Pacis Augustae („Altarul păcii lui Augustus”), inaugurat în 9 î.Hr. Pe modelul sintagmei pax Romana istoricii au creat denumiri pentru stări de lucruri asemănătoare: pax Mongolica, pax Sovietica, pax Americana[6] etc., oricât de discutabile par unele dintre ele.
Și mai puțin de mirare este că filosofii pot identifica în război un factor de progres, de creștere, și, în pace, un factor de descompunere, de moarte. Heraclit din Efes (activ pe la 500 î.Hr.), afirmă, după relatarea lui Diogenes Laertios (probabil activ la începutul secolului III d.Hr.):
„Dintre contrarii, cel care duce spre naștere se numește război și ceartă, iar cel ce duce spre dizolvare prin foc se numește înțelegere și pace.”[7]
Sau, în alt pasaj la fel de celebru:
„Războiul este tatăl tuturor și regele tuturor, și i-a dat la lumină pe zei și pe oameni, și i-a făcut sclavi și liberi.”[8]
Fără îndoială, limbajul lui Heraclit e metaforic – nici nu putea fi altfel la începuturile filosofiei -, dar ideile sale nu sunt lipsite de ecou. Dincolo de respingerea instinctivă a ideii că războiul este un lucru pozitiv, probabil intenționată de filosoful din Efes, nu putem să nu remarcăm că schimbările se produc din confruntare cel mai adesea și nu din lipsa ei. Iar viața în univers este indisolubil legată de schimbare, de adaptare. Ce este altceva teoria evoluției speciilor decât relatarea unei confruntări adaptative a vieții cu mediul?
De aici și până a vedea pacea și bucuriile ei ca pe o cauză a disoluției puterii romane nu e decât un pas. Și acel pas este cumva anticipat de Sallustius în Despre conjurația lui Catilina:
„Celor care suportaseră cu ușurință eforturi, pericole, situații critice și grele le-au fost spre povară și nefericire tihna și bogățiile, de altfel lucruri de dorit.”[9]
Puterea romană este departe de dezastrul din secolul al V-lea d.Hr., dar semnele îmbătrânirii sunt deja remarcate de istoric. Tot ce a urmat, transformarea în imperiu și tot mai marea întărire a autocrației, au fost leacuri alinătoare, dar nu vindecătoare pentru boala de care suferea statul roman. Virtutea civică se erodează în timpurile bune ne spune Sallustius și tocmai ea este esențială pentru menținerea puterii statului. Argumentele sallustiene sunt reluate de Montesquieu[10] și de Gibbon[11] și au încă partizani. Ideea apare până în zilele noastre, adeseori în forme degradate, cum e disperata căutare de modele în România contemporană. Să nu uităm, că, într-o situație similară, Titus Livius își scria istoria sa plină de modele de civism, Vergilius îl crea pe Aeneas, un personaj de o înaltă ținută morală, Cornelius Nepos scria De viribus illustribus (Desper bărbații de seamă), iar Cicero crea adevărate efigii ale bunului cetățean, Cato și Laelius, dacă ar fi să-i cităm pe cei care încă și azi sunt bine-cunoscuți.
Dar pacea romană nu era bună pentru toată lumea – ce să mai zicem de cea mongolică! Iată mărturia celebră a lui Tacitus pusă pe seama caledonianului Calgacus în Biografia lui Agricola:
„A fura, a masacra, a prăda, cu nume mincinoase, ei le spun autoritate, și pace, acolo unde fac pustietate.”[12]
Observăm, în acest pasaj, că, pentru britanii secolului I d.Hr., puterea romană e sinonimă cu nedreptatea[13], că tot ce îi interesează pe aceștia sunt bogățiile, cele care hrănesc disoluția civică așa cum constata Sallustius cu o sută de ani mai devreme. Oare suntem mai buni azi când soldații iau ca pradă televizoare și frigidere?
Iar dacă tot am ajuns în punctul acesta, al durerosului prezent, nu putem să nu ne întoarcem în timp și să reflectăm asupra a ce este Europa și ce este Asia. Un continent sau două? Dacă ar fi să ne luăm după geografia fizică e unul singur. Dar istoria împarte și altfel zonele Terrei, după criterii legate de cultură și civilizație.
Nu trebuie să uităm că civilizația a apărut în Asia, în Semiluna Fertilă, deci în Orientul Apropiat și Mijlociu, undeva în jurul anului 10000 î.Hr.[14] De aici s-a răspândit spre vest către Anatolia și Grecia. Dar grecii nu au preluat decât unele elemente ale vechii civilizații asiatice pe care le-au integrat într-un orizont cultural specific care a generat apoi, de-a lungul mileniilor, cultura europeană[15], dominantă și dominatoare a lumii în ultimele secole.
„Părintele istoriei”[16], Herodot (secolul V î.Hr.) nota, la începutul Istoriilor[17] sale, că există o lungă dispută între Europa și Asia:
„Aceasta e rezultatul cercetării lui Herodot din Halicarnas, cercetare care a fost făcută ca nici faptele oamenilor să nu devină uitate cu timpul, nici isprăvile mari și minunate arătate de eleni și de barbari, să nu devină fără renume, și printre altele și din ce cauză s-au luptat unii cu alții.”[18]
Istoricul, care urmează să povestească glorioasa luptă a grecilor împotriva perșilor lui Darius și, apoi, ai lui Xerxes, își începe lucrarea cu un casus belli, care ar părea ridicol în vremurile noastre: au existat mai multe nedreptăți săvârșite de greci și de asiatici de-a lungul timpului, printre care și răpirea Europei, fiica regelui din Tyr, dar ceea ce a creat o ruptură definitivă a fost războiul Troiei[19], început din cauza unei banale răpiri de femei:
„«Cât despre ei, cei din Asia, spun perșii, niciodată n-au făcut ceartă pentru răpirea femeilor lor; elenii, în schimb, din pricina unei femei din Sparta, au adunat oștiri numeroase și, trecând apoi în Asia, au nimicit puterea lui Priam. De la această întâmplare i-au considerat pe eleni ca dușmanii lor de totdeauna.» Într-adevăr, perșii socot Asia și neamurile barbare care-o locuiesc drept ale lor, în timp ce Europa și lumea elenică le privesc ca o lume aparte.”[20]
De atunci asiaticii și europenii continuă să se lupte, mânați de o ură care se întinde pe milenii. Dar până unde se întinde Europa? La început acest nume desemna doar partea continentală a Greciei până la Peloponez, cum se poate vedea în Imnul către Apollo din Delfi atribuit de antici lui Homer.[21] Cu timpul, termenul a ajuns să se refere la întreaga Eurasie vestică. Limitele estice ale acestui teritoriu erau, în Antichitate, strâmtorile și fluviile Tanais (Don, în Rusia) sau, mai rar, ca la Herodot (Istorii, IV, 38) Phasis (Rioni, în Georgia). Europenizarea Rusiei a împins granița către Urali și Marea Caspică, dar nu a stins rivalitatea. Dacă grecii se luptau cu perșii, romanii i-au avut ca rivali pe parți și apoi, din nou, pe perși, urmați de arabi și de turci. În cele din urmă, Imperiul Roman de Răsărit avea să cadă sub loviturile turcilor otomani. Aceștia din urmă au devenit din ce în ce mai puternici pe măsură ce europenii au început să preia inițiativa în Marea Mediterană și la Marea Neagră. Logica istoriei ne îndeamnă să credem că această dispută va continua cât e lumea lume. Europa este acum reprezentată de OTAN și UE, dar cine să fie opozantul asiatic? China? UEEA? BRICS? Sau SI, acum defunct, dar putând să renască ca pasărea phoenix din propria-i cenușă? Nu știm ce ne rezervă viitorul, dar e cert că trăim timpuri interesante[22].
În altă ordine de idei, cred că ar trebui să se poată da bacalaureat la latină și la greacă veche.
[1] bellum atrox aut sterilem pacem (Tacitus, Annales, I, 17; traducerea noastră)
[2] Ἑρμῆς: Ἕλλησιν ὀργισθέντες. εἶτ᾽ ἐνταῦθα μὲν/ ἵν᾽ ἦσαν αὐτοὶ τὸν Πόλεμον κατῴκισαν,/ ὑμᾶς παραδόντες δρᾶν ἀτεχνῶς ὅ τι βούλεται./ αὐτοὶ δ᾽ ἀνῳκίσανθ᾽ ὅπως ἀνωτάτω,/ ἵνα μὴ βλέποιεν μαχομένους ὑμᾶς ἔτι/ μηδ᾽ ἀντιβολούντων μηδὲν αἰσθανοίατο. (Aristophanes, Pax, vv. 204-209; traducere de Eusebiu Camilar și H. Mihăescu, în Aristofan, Teatru, București, 1956)
[3] Ab urbe condita, I, 19
[4] […] ostendo primo conditionem hominum extra societatem civilem, quam conditionem appellare liceat statum naturæ, aliam non esse quam bellum omnium contra omnes; atque in eo bello jus esse omnibus in omnia. (traducerea noastră)
[5] v. e.g. Vergilius, Bucolica IV sau Horatius, Carmen Saeculare
[6] pentru o listă destul de lungă v. https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_periods_of_regional_peace
[7] τῶν δὲ ἐναντίων τὸ μὲν ἐπὶ τὴν γένεσιν ἄγον καλεῖσθαι πόλεμον καὶ ἔριν, τὸ δ᾽ ἐπὶ τὴν ἐκπύρωσιν ὁμολογίαν καὶ εἰρήνην. (Diogenes Laertios, Βίοι, IX, I, 8; traducere C. I. Balmuș în Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor¸ Iași, 1997, p. 287)
[8] Πόλεµος πάντων µὲν πατήρ ἐστι, πάντων δὲ βασιλεύς, καὶ τοὺς µὲν θεοὺς ἔδειξε τοὺς δὲ ἀνθρώπους, τοὺς µὲν δούλους ἐποίησε τοὺς δὲ ἐλευθέρους (Hippolytus, Refutatio omnium haeresium, IX.9.4; Fragmentul 53 Diels; traducerea noastră)
[9] Qui labores, pericula, dubias atque asperas res facile toleraverant, iis otium divitiaeque optanda alias, oneri miseriaeque fuere. (Sallustius, De coniurationae Catilinae, 10, 2; traducerea noastră)
[10] v. Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (1734). Nu putem să nu ne amintim că în același an apărea la Londra, în traducere engleză, cea mai importantă operă a lui Dimitrie Cantemir, Historia Incrementorum atque Decrementorum Aulae Othomanicae, care a fost scrisă între anii 1714 și 1716 și a circulat în manuscris în Europa Occidentală.
[11] v. The History of the Decline and Fall of the Roman Empire (1776-1789)
[12] Auferre trucidare rapere falsis nominibus imperium, atque ubi solitudinem faciunt, pacem appellant. (De vita et moribus Iulii Agricolae, XXX, 6; traducerea noastră)
[13] Redăm în cele ce urmează un pasaj mai larg, în traducerea lui Eugen Cizek (Tacitus, Biografia lui Agricola, București, 2003, pp. 40-41): „Acum însă se deschide capătul Britanniei și nu mai ființează dincolo de noi nici un neam: nimic în afară de valurile mării și stânci. Și încă mai primejdioși decât talazurile mării, romanii, de a căror trufie în zadar încerci să scapi prin supunere și modestie. Jefuitori ai lumii, după ce au prădat totul, le-au lipsit pământuri de pustiit și scormonesc marea; dacă vrăjmașul lor este bogat, sunt lacomi; dacă este nevoiaș, îl asupresc. Pe ei nu i-au săturat nici răsăritul și nici apusul. Sunt singurii care râvnesc, cu aceeași patimă, atât la bogății, cât și la sărăcia altora. Faptului de a jecmăni, de a măcelări, de a jefui ei îi zic, în chip mincinos, imperiu puternic, iar când fac pustiu în jurul lor numesc aceasta pace.”
[14] Probabil cel mai vechi oraș din lume este Ierihon din Palestina.
[15] Includ aici și Americile de după colonizare.
[16] Expresia îi aparține lui Cicero: quamquam et apud Herodotum patrem historiae et apud Theopompum sunt innumerabiles fabulae. (De legibus, I, 5)
[17] În greacă Ἱστορίαι („Cercetări”), derivat de la verbul ἱστορέω („cercetez”).
[18] Ἡροδότου Ἁλικαρνησσέος ἱστορίης ἀπόδεξις ἥδε, ὡς μήτε τὰ γενόμενα ἐξ ἀνθρώπων τῷ χρόνῳ ἐξίτηλα γένηται, μήτε ἔργα μεγάλα τε καὶ θωμαστά, τὰ μὲν Ἕλλησι τὰ δὲ βαρβάροισι ἀποδεχθέντα, ἀκλεᾶ γένηται, τά τε ἄλλα καὶ δι᾽ ἣν αἰτίην ἐπολέμησαν ἀλλήλοισι. (Herodotus, Historiae, I,1; traducerea noastră)
[19] Purtat între anii 1194–1184 î.Hr., după calculul lui Eratostene.
[20] [3] σφέας μὲν δὴ τοὺς ἐκ τῆς Ἀσίης λέγουσι Πέρσαι ἁρπαζομενέων τῶν γυναικῶν λόγον οὐδένα ποιήσασθαι, Ἕλληνας δὲ Λακεδαιμονίης εἵνεκεν γυναικὸς στόλον μέγαν συναγεῖραι καὶ ἔπειτα ἐλθόντας ἐς τὴν Ἀσίην τὴν Πριάμου δύναμιν κατελεῖν. [4] ἀπὸ τούτου αἰεὶ ἡγήσασθαι τὸ Ἑλληνικὸν σφίσι εἶναι πολέμιον. τὴν γὰρ Ἀσίην καὶ τὰ ἐνοικέοντα ἔθνεα βάρβαρα οἰκηιεῦνται οἱ Πέρσαι, τὴν δὲ Εὐρώπην καὶ τὸ Ἑλληνικόν ἥγηνται κεχωρίσθαι. (Herodotus, Historiae, I, 4, 3-4; traducere de Adelina Piatkowski (ușor modificată), în Herodot, Istorii, vol. I, București, 1961)
[21] ἠμὲν ὅσοι Πελοπόννησον πίειραν ἔχουσιν/ ἠδ᾽ ὅσοι Εὐρώπην τε καὶ ἀμφιρύτας κατὰ νήσους,/ χρησόμενοι […]. „Totdeodată cerând răspunsuri oraculare câți locuiesc Peloponezul bogat ca și cei care Europa și în insulele înconjurate de valuri.” (Homerus, Hymnus ad Apollinem, vv. 250-252, traducerea noastră). Aceeași frază se repetă în versurile 290-292.
[22] În sensul folosit de Robet Kennedy în Day of Affirmation Address: “There is a Chinese curse which says, ‘May he live in interesting times.’ Like it or not, we live in interesting times. They are times of danger and uncertainty; but they are also the most creative of any time in the history of mankind.”
(cf. https://de.wikipedia.org/wiki/M%C3%B6gest_du_in_interessanten_Zeiten_leben și https://www.jfklibrary.org/learn/about-jfk/the-kennedy-family/robert-f-kennedy/robert-f-kennedy-speeches/day-of-affirmation-address-university-of-capetown-capetown-south-africa-june-6-1966 )
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Războiul atroce sau pacea sterilă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
