Alexandru Popp
Profesor și demiurg
În ultima vreme mă preocupă tot mai mult menirea educatorului în școala românească sau de aiurea, ceea ce, cu toată umilința, sunt și eu (sau nu sunt deloc). Găsesc o tot mai mică motivație de a practica această meserie pe măsură ce trec anii. Greva colegilor mei profesori nu a făcut decât să accentueze acest simțământ. Voi nota aici câteva idei care, desigur, nu vor lămuri lucrurile, ci le vor adânci misterul, căci vorba lui Farfuridi: „Din această dilemă nu puteți ieși…”[1].
Greva a arătat cît de nemulțumiți, cât de frustrați sunt profesorii. Ceea ce a aprins fitilul a fost, fără îndoială, diminuarea veniturilor din cauza creșterii prețurilor. Nu trebuie, însă, să uităm că salariile personalului din învățământ crescuseră de-a lungul timpului. După vremurile guvernului Boc (2010), când salariul unui debutant era în jur de 750 de lei net, salariul a început să crească în raport cu prețurile de consum. Acum, înainte de grevă, un debutant avea 2400 de lei net, deci de trei ori mai mult. Ar părea că lucrurile stau mult mai bine, dar e numai o aparență, căci, în ultimii ani, prețurile au crescut în aceeași măsură din mai multe motive, dintre care unul foarte însemnat este „liberalizarea” pieței energiei. Ne-am întors la nivelul ultimei mari crize economice.
Atunci ca și acum motivația profesorilor de a continua ar putea fi ceea ce spunea în 2010 o regretată colegă, că meseria de profesor este una de apostolat. Sau, cum afirmă, mai pe larg Ion Negreț-Dobridor:
”Am pledat pentru Paideia ros de o patimă inextricabilă, pe care o recunosc sincer: aceea de a reaminti contemporanilor originea și menirea nobilă a disciplinelor pedagogice, pe care le slujesc de peste un sfert de veac. Cred nestrămutat că omul nu devine om decât prin educație, că omul are atâta omenie câtă Paideia are în el și că educația poate totul. Și mai cred că neamul românesc nu își va găsi mântuirea decât domesticit și înălțat la zei pe calea educației.”[2]
O parte dintre profesori și chiar din publicul larg îl vede pe educator ca pe un fel de demiurg. Și nu mă înșel terminologic – pentru că tot e la modă, am consulat dexonline:
demiurg sm [At: (a. 1843), FM, 2141/24 / V: ~gos / P: ~mi-urg / Pl: ~gi / E: fr démiurge, lat demiurgus, ngr δημιουργός] 1 Nume dat în Grecia antică meșteșugarilor, cântăreților, medicilor și prezicătorilor. 2 Conducător al unor cetăți antice. 3 Nume dat, în unele concepții filozofice, creatorului divin care a făurit lumea. 4 (Pex) Principiu activ și creator.
sursa: MDA2 (2010) adăugată de LauraGellner[3]
Cel căruia îi sunt încredințați copiii pentru a deveni „oameni” devine părtaș la lucrarea divină. Asta dacă nu cumva divin este și Nifărtache[4] sau orice creator demonic din religiile dualiste. Și această constatare vine ca un avertisment, căci nu greșește Ion Negreț-Dobridor când vorbește de educație ca de domesticire. Pentru ființa sălbatică, dar liberă, domesticirea s-ar putea să nu echivaleze cu mântuirea. Este, fără îndoială, un act de violență care se abate asupra copiilor, dar pe care trebuie să-l suporte pentru că așa a decis o instanță superioară care sunt părinții sau, când vorbim de învățământul obligatoriu[5], societatea prin unealta sa, statul. Aproape că ni i-am putea imagina pe micuții duși la grădiniță exclamând precum Caesar: Ista quidem vis est![6]
Grădinița de copii (Kindergarten) este locul în care educația preșcolară se realizează conform ideilor lui Friedrich Fröbel[7], care a perfecționat instituțiile, apărute încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, menite să aibă grijă de copiii ai căror părinți erau plecați amândoi la muncă pe timpul zilei. Așadar nevoia de îngrijire a copiilor mici a fost urmată de educarea lor organizată. Până atunci, tradițional, mamele erau cele care făceau acest lucru. Societatea, cu mâna ei providențială, se ocupa de-acum de binele copilașilor. În loc să crească în mijlocul familiei, aceștia erau instituționalizați.
Școala primară e mult mai veche, e cert că grecii, romanii, chinezii sau indienii aveau școli în care se învăța scrisul, cititul și socotitul. La greci și romani, un sclav era însărcinat să-i însoțească pe copii la școală și să se asigure, inclusiv prin pedepse fizice, că aceștia învață. Strămoșul dăscălimii este paidagogos – literal, „cel care-i mână din spate pe copii”, uneori cu o rabdos („nuia”). Dar astfel nu făceau altceva decât să aplice preceptele lui Quintilian din Arta oratorică: „Așadar, înainte de toate, <profesorul> să-și asume atitudinea părintelui față de elevii săi și să considere că le ține locul acelora care i-au încredințat pe copiii lor.”[8] Paralela dintre părintele-demiurg și profesorul-demiurg nu putea să fie mai bine pusă în valoare, cu bune și rele care decurg din aceasta. E, totuși, de remarcat că magistrul vrea și tinde să fie un părinte spiritual – dacă s-ar putea, un guru.
Pentru liniștea sufletului de dascăl, să fim de acord că ceea ce li se întâmplă copiilor la școală este spre binele lor. În fond, Legea 1/2011 definea și un ideal educațional de-a dreptul eroic, la articolul 1, alineatul 3:
Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziune socială și pentru angajare pe piața muncii.[9]
Se poate observa cât de vag este definit un concept atât de important, dar este un ideal. Pe de altă parte, din câte mi-am dat eu seama, în noul proiect România educată[10], nu există un ideal formulat explicit. Și pentru conturarea unui ideal e nevoie de niște ajutoare ale marelui creator, de noi, dascălii,[11] care uneori și dăscălim, cum spunea un alt regretat coleg. Acest statut, real sau imaginar, e o sabie cu două tăișuri. În numele lui, oamenii cu vocație ar putea să se sacrifice o viață întreagă pe altarul mai binelui celor tineri. Dar, tot atât de bine, ar putea să revendice și o mai bună recompensă materială pentru neprețuitele servicii aduse societății. Desigur, sfinții sunt puțini, iar profesorii, har Domnului, sunt mulți. De aici nemulțumirile, grevele, protestele. Dacălii sunt o forță care iată, dă tonul societății. Aceasta pentru că, vrem nu vrem, fiecare dintre noi a avut măcar un profesor pe care l-a apreciat, care l-a făcut, într-un fel sau altul să-și aleagă un drum în viață. O știm cu toții, dar pe unii politicieni îi deranjează ca pe Zaharia Trahanache: „Deseară, am aflat că dăscălimea cu Cațavencu și cu toți ai lor vor să facă scandal.”[12]
O tendință mai veche în lumea hermeneuticii este de a face etimologii. Până la cuceririle metodei comparatiste, acestea erau adeseori eronate. Dispunem acum de instrumente precise, precum dicționarele etimologice (Chantraine, Beekes). Consultându-le, aflăm că, în lumea grecilor dorieni, demiurgul era un magistrat, nu un creator, ca în Atena lui Platon. În greacă, demos e poporul și ergon este treaba, fapta. Așadar demiurgul este „cel care muncește pentru popor”, fie ca specialist (medic, artist etc.), fie ca gestionar al treburilor publice, cam în sensul în care statul, în limba latină, e desemnat de formula res publica (treaba poporului). Dacă tot am asimilat profesorul cu un demiurg, poate că am putea să adoptăm sensul dorian, adică de lucrător în slujba poporului. Nu ar mai fi un mic Dumnezeu, ci un funcționar însărcinat cu asigurarea viitorului societății prin educarea și instruirea tineretului. Sunt sigur că această coborâre din domeniul celest i-ar face bine profesorului care nu ar mai fi supus presiunii de a fi perfect, ci doar onest, corect și bine pregătit. În acest context, celui căruia este divin nici nu știi dacă i se poate da o răsplată suficient de consistentă astfel încât oamenii ajung fie să fie extrem de generoși, ori, mai des, să considere că profesorii, precum zeii olimpieni, nu au nevoie decât de fum de oase și grăsime pentru a se sătura. În schimb, celui care e bine calificat și eficient profesional poți cu ușurință să îi apreciezi activitatea după cererea de pe piața muncii.
Pentru unii, desigur, protestele profesorilor au fost doar scandal. Pentru cei mai mulți, au fost expresia legitimă a dorinței personalului didactic de a avea o viață decentă. Dar, cred eu, e mai mult decât atât, furia profesorilor nu are doar rădăcini materiale, deși acestea au fost poate decisive. E o furie și o frustrare de care e plină societatea cum mustește pământul de apă după o ploaie zdravănă. Și nu sunt semne că apa se va retrage prea curând. Există diverse supape concretizate în teme de dezbatere publică: corupția generalizată, incompetența politicienilor, pensiile speciale, birocrația, lipsurile sistemului medical sau a celui de învățământ etc. Totuși, rezolvarea acestor probleme este mereu una paliativă, o eternă reformă legislativă și administrativă, când, poate, ar trebui una morală. Vechile principii etice nu se mai potrivesc cu o lume care se schimbă într-o direcție pe care nu o putem nici măcar anticipa. De aici angoasa profundă. Și cum am vrea ca micii demiurgi didactici să rezolve niște probleme pe care poate doar marii investitori[13] le pot întrevedea cât de cât? Cum am putea crede că se poate propune un învățământ care să satisfacă societatea când, de fapt, nu știm în ce direcție ne îndreptăm? În acest context, se întrevăd două soluții: să adaptăm lumea la vechile principii sau să adaptăm principiile la lumea care se schimbă. Alternativa e departe de a fi rezolvată. Până atunci ne putem întreba, parafrazându-l pe Iuvenal: cine-i va educa (reeduca) pe educatori?[14]
În altă ordine de idei, cred că ar trebui să se poată da bacalaureat la latină și la greacă veche.
[1] I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul III, Scena I
[2] Ion Negreș-Dobridor, Mitul lui Chiron, București, 2001, p. 7
[3] De regăsit aici: https://dexonline.ro/definitie/demiurg/definitii, consultat pe 27.06.2023.
[4] cf. e.g. Lucia Afloroaei, Mitul cosmogonic. Variante româneşti şi interpretări actuale, Iași, 2009. p. 25
[5] Termenul englezesc e și mai clar: compulsory education.
[6] „Acesta este de-a dreptul un act de violență!” (Suetonius, Vita Divi Iuli, 82)
[7] cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Kindergarten (consultat pe 28.06.2023). Pe 28.06.1840, Fröbel își redenumea Kindergarten instituția de învățământ preșcolar din Bad Blankenburg, Thuringia.
[8] Sumat igitur ante omnia parentis erga discipulos suos animum, ac succedere se in eorum locum a quibus sibi liberi tradantur existimet. (Quintilianus, Institutio oratoria, II, 2, 5)
[9] cf. https://www.edu.ro/sites/default/files/legea-educatiei_actualizata%20august%202018.pdf (consultat pe 28.06.2023)
[10] Găsiți proiectele de lege aici: https://www.edu.ro/proiecte_legi_educatie_Romania_Educata (consultat pe 28.06.2023)
[11] Ați observat că atunci când se vorbește cu reverență sau autoreverență despre corpul profesoral se folosește termenul arhaizant „dascălii”, care provine din cuvântul daskalos din neogreacă, la rândul lui derivat din didaskalos (profesor) din nobila greacă veche?
[12] I.L.Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul I, Scena IV
[13] Poate că ar trebui să fim mai atenți la ceea ce spun astfel de investitori, precum Bill Gates sau Elon Musk.
[14] cf. Quis custodiet ipsos custodes? (Iuvenalis, Satura VI, vv. 347-348)
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Profesor și demiurg” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
