Alexandru Popp
O poveste de dragoste și ură
Când predau despre poetul roman Gaius Valerius Catullus – românește, Catul – elevilor de clasa a XII-a încep întotdeauna cu o mică bijuterie:
Odi et amo. Quare id faciam fortasse requiris.
Nescio, sed fieri sentio et excrucior.[1]
E atât de scurt și de pe șleau scris că pare proză în sensul burghezului gentilom al lui Molière. Elevii nu știu ce să creadă. Chiar este poezie? Unde e rima? Nu e cu imagini frumoase? Pare destul de plictisitor. Unii mai obosiți cască deja. Oricum nu s-au deranjat să asculte. Ai zice că, într-o lume în care televiziunea e inundată de telenovele turcești, sentimentele pătimașe încă au trecere, dar nu, deloc. Așa că pierd de fiecare dată pariul cu trezirea interesului tinerei generații pentru poezia latină. Poate că ar merge mai bine cu Poemul 11, dar aș traversa ape tulburi în privința moralei publice.
Și, totuși, dintre toate poemele lui Catullus, cele mai îndrăgite sunt cele legate de iubirea pentru Lesbia. Sub acest pseudonim pare a se ascunde Clodia, sora tribunului plebei Clodius Pulcher și soția consulului (60 î.Hr.) Quintus Caecilius Metellus Celer. Cel puțin aceasta este identificarea făcută de Apuleius în Apologia, 10, 2.[2] Cert este că Lesbia lui Catullus este, poate, cea mai celebră femeie care a primit omagiul unui artist, poate cu excepția lui Beatrice a lui Dante. Chiar și Propertius, mare poet din epoca lui Augustus, pare de acord:
haec quoque lascivi cantarunt scripta Catulli,
Lesbia quis ipsa notior est Helena;[3]
De ce Lesbia? Probabil din admirație pentru Sappho, poeta din Lesbos, ale cărui versuri le traduce în primele strofe ale Poemului 51, adaptând furtuna senzorială a pasionalei poete preclasice grecești limbii latine. Iată doar o mostră:
lingua sed torpet, tenuis sub artus
flamma demanat, sonitu suopte
tintinant aures gemina, teguntur
lumina nocte.[4]
De altfel, admirația pentru cea care a fost considerată a zecea muză transpare dintr-un epitet pe care îl atribuie iubitei unui amic poet, Caecilius din Comum: Sapphica puella Musa doctior („copilă mai învățată decât muza safică” – Poemul 35).
Cele trei strofe traduse din Sappho par să ateste primele tentative de a se apropia de mare sa iubire. Când să se fi întâmplat acest lucru încă grammatici certant, et adhuc sub iudice lis est[5]. Dacă e să îl credem pe Ieronim (în Cronici) Catullus ar fi fost născut în 87 î.Hr. și ar fi trăit 30 de ani. Dar, așa cum atestă o serie de aluzii, poetul a trăit dincolo de anul 57 î.Hr. (e.g. în Poemul 113 este menționat al doilea consulat al lui Pompei din 55 î.Hr.). Unii zic că ar fi cunoscut-o pe Lesbia în casa părintească din Verona pe când soțul ei era propretor în Gallia cisalpină (62 î.Hr.)[6]. De altfel, în Poemul 68, mărturisește că a compus versuri de dragoste încă de când a îmbrăcat toga virilă, adică în jurul vârstei de 17 ani, adăugând: non est dea nescia nostri,/quae dulcem curis miscet amaritiem[7]. Nu ne-ar mira, așadar, maturitatea artistică din Poemul 51.
Din aceeași perioadă de început datează[8] două poeme despre animalul de companie al iubitei, o vrabie (passer), care au ceva din sensibilitatea delicată din cartea a treia a Georgicelor lui Vergiliu. În primul dintre ele (Poemul 2) poetul invidiază vrabia care are acces nelimitat la atingerea femeii. Al doilea (Poemul 3) deplânge moarte păsăricii. Și tot atunci trebuie să se fi petrecut episoadele în care Lesbia îl tratează de sus și îl vorbește de rău pe tânărul poet. Poemul 83 descrie o astfel de atitudine a Lesbiei în prezența soțului ei, care se bucură (illi maxima laetitia est) de acest comportament, semn că se teme de alți bărbați care ar putea atenta la fericirea sa conjugală. Pe de altă parte, iritată de curtea lui Catullus, nu poate rămâne indiferentă: uritur et loquitur („arde și vorbește”) Din aceeași categorie este Poemul 92, căci și aici Lesbia îl vorbește de rău, dar continuă să-l iubească. Totuși, versurile finale dezvăluie sentimente confuze de ură, dispreț și iubire care se potrivesc mai bine timpului în care cei doi iubiți sunt certați: deprecor illam/ assidue, verum dispeream nisi amo[9].
Iubirea are o perioadă de împlinire cu ajutorul unui prieten care le pune la dispoziție casa pentru întâlniri: ad quam communes exerceremus amores („în care să ne trăim iubirea comună” – Poemul 68B – V. 69). Este momentul unei mari bucurii care se traduce în jocul copilăresc de-a număratul săruturilor. Desigur, Catullus e un poeta doctus (poet educat), iar calculele, deochiul (fascinatio – βασκανία) și enumerarea erotică sunt apanajul poeziei alexandrine[10]. Dar felul ingenuu în care o face în Poemul 5 este profund personal:
Vivamus mea Lesbia, atque amemus,
rumoresque senum severiorum
omnes unius aestimemus assis!
soles occidere et redire possunt;
nobis cum semel occidit brevis lux,
nox est perpetua una dormienda.
da mi basia mille, deinde centum,
dein mille altera, dein secunda centum,
deinde usque altera mille, deinde centum.
dein, cum milia multa fecerimus,
conturbabimus illa, ne sciamus,
aut ne quis malus invidere possit,
cum tantum sciat esse basiorum.
Am încercat să redau măcar aproximativ hendecasilabul falecian, acest vers jucăuș care îi place mult lui Catullus:
Viața, Lesbia mea,-n iubire fie,
Moșii murmure, dar, mereu cu-asprime,
Tuturor să le punem preț un sfanț doar!
Sorii pot a muri și iar să vină;
Nouă, când a murit lumina scurtă,
Noaptea veșnică de dormit rămâne.
Dă-mi gurițe o mie, apoi o sută,
Încă alte o mie, și-a doua sută.
Alte până la mie, apoi o sută.
Multe mii, în sfârșit, când adunat-am,
Toate le-om tulbura, să nu le știm noi,
Ochiul rău al cuiva să nu ne-ajungă,
Când atâtea ar ști c-au fost gurițe.
Tema este reluată în Poemul 7, în care săruturile sunt nenumărate ca nisipul Libiei (Libyssae harenae) și ca stelele care văd iubirile secrete ale oamenilor în tăcerea nopții (aut quam sidera multa, cum tacet nox,/ furtivos hominum vident amores).
Aceeași bucurie copilărească o găsește în a-și compara iubita cu alte femei. În Poemele 43 și 86, nicio altă femeie, oricât de bine alcătuită fizic nu are acel nu știu ce, acel grăunte de sare (mica salis) care o face pe Lesbia cea mai frumoasă ca un întreg (pulcherrima tota), nu pe bucăți ca celelalte.
Dar, ca în toate cele omenești, după ce piscul a fost atins nu mai există decât coborârea, iar răceala femeii iubite îi prilejuiește poetului scrierea Poemul 8, în care poetul încearcă să se autoconsoleze, să accepte că ce e pierdut, e așa pentru totdeauna (et quod vides perisse perditum ducas). Nu scapă însă prilejul de a-i arăta iubitei că e condamnată la singurătate, la lipsa sărutărilor, prilejul bucuriei jucăușe de altădată (quem basiabis? cui labella mordebis? – „Pe cine vei săruta? Cui îi vei mușca buzițele?”). Trimetrul iambic scazon, prin schimbarea sa de ritm de la sfârșitul versului parcă redă sughițurile celui care nu se poate opri din plâns în timp ce încearcă să se întărească prin acest monolog.
E totuși o etapă trecătoare. Bucuria revine ca lumina după furtună în Poemul 107 și explodează în versurile finale:
quis me uno vivit felicior, aut magis hac res
optandas vita dicere quis poterit?[11]
Dar nimic nu mai este cum a fost. În Poemul 109, Lesbia se jură că iubirea ei va fi veșnică (perpetuum), dar poetul se încredințează mai curând zeilor care să facă jurământul adevărat, strecurând și o nuanță de ironie atunci când vorbește despre legământul dintre îndrăgostiți în termenii juridici ai unui tratat de alianță (foedus amicitiae). Încrederea trădată nu mai poate fi întreagă cum se poate înțelege din Poemul 70, în care reutilizează vechiul motiv grecesc al jurămintelor femeii care pot fi scrise pe apă[12]:
Nulli se dicit mulier mea nubere malle
quam mihi, non si se Iuppiter ipse petat.
dicit: sed mulier cupido quod dicit amanti
in vento et rapida scribere oportet aqua.[13]
Ar putea părea o aserțiune misogină, dar în altă parte, în minunatul mic poem epic (ἐπύλλιον) despre nunta lui Thetis cu Peleu (Poemul 64), care prefigurează tehnica povestirii în ramă și a monologului unui Vergiliu sau unui Ovidiu, într-un context inversat, pentru Ariadna, trădată de Thezeu, jurămintele bărbaților nu sunt de crezare, mai ales când sunt înflăcărați de pasiune (cupiens). A se observa corespondența cu epitetul cupido din Poemul 70.
Pentru o vreme, moartea unui frate în Asia îl face pe Catullus să privească cu filosofică împăcare greșelile iubitei, așa cum și Iunona suportă aventurile lui Iuppiter (Poemul 68b, vv. 131-141) și să nu-și amintească decât lucrurile frumoase din relația sa cu Lesbia. Pleacă apoi, în cohorta lui Gaius Memmius, în provincia Bythinia, unde acesta a fost propretor în 57-56 î.Hr.. Acolo nu se îmbogățește cum sperase. E, totuși, un prilej să viziteze mormântul fratelui său în Troada. La întoarcere află despre comportamentul indecent al Lesbiei, care este văduvă din 59 î.Hr., dacă identificarea cu Clodia este corectă. Pornește o adevărată ofensivă împotriva ei și amanților ei cu o asprime și un limbaj demn de Arhiloh din Paros. Nu-și cruță cuvintele: Lesbia pe care a iubit-o mai mult decât pe sine și pe toți ai săi (plus quam se atque suos amavit omnes) ia pielea (glubit) de pe nepoții lui Romulus pe la răspântii și pe alei (in quadriviis et angiportis). Poemul 58, în care apar aceste acuze îi este dedicat, semnificativ, lui Caelius, probabil același Marcus Caelius Rufus pentru care pledează Cicero în 56 î.Hr. Discursul arpinatului se distinge prin violența cu care o acuză pe Clodia că ar fi eminența cenușie care încearcă să se răzbune pe un fost amant.
Din această perioadă datează Poemul 85, cu care am început această prezentare, dar și Poemul 75 care exprimă același tip de sentimente. Poemul 72 se încheie la fel, dar începe cu mărturisirea unei mari iubiri care a trecut, căci poetul a iubit-o precum un tată își iubește fiii și ginerii (sed pater ut gnatos diligit et generos), desigur, urmând mentalitatea tradițională care vede în urmașii de sex bărbătesc supraviețuirea familiei, o dovadă, deci, de pietate (pietas – prima valoare ca importanță pentru romani). Aș înclina să cred că e aceeași notă ironică de care vorbeam mai sus când pomeneam Poemul 109. De altfel, vorbind, în Poemul 87, despre iubirea sa care a fost ca nicio alta (Nulla potest mulier tantum se dicere amatam – „Nicio femeie nu poate să spună că a fost atâte de iubită…”), reia motivul tratatului de pace (foedus) și-l întărește prin menționarea credinței (fides – o altă importantă valoare romană) nedezmințite.
Tot de atunci pare a data și Poemul 76, care seamănă întru câtva Poemului 8, dar este mai amar. Se adresează zeilor cărora le cere ca, având în vedere propria pietate și propria credință, să îi acorde liberatea (libertas – a treia mare valoare romană, nenumită, dar subînțeleasă). E interesant că poetul pare să fie lovit de amnezie și să-și amintească doar că a fost fidel în relație și să uite că de la început a fost vorba de o legătură adulterină. De-acum nu mai cere iubire, ci să se vindece de ea. Și pare că s-a vindecat. Revenind la Poemul 11, o nouă încercare de reconciliere prin intermediul lui Furius și al lui Aurelius este respinsă. Poetul nu uită însă să amintească comportamentul indecent al Lesbiei, care, din partea lui, poate avea chiar și trei sute de amanți (Catul o spune mult mai plastic), căci iubirea lui a murit ca o floare de la marginea pajiștii atinsă de plugul care a trecut pe aproape (cecidit velut prati/ ultimi flos, praetereunte postquam/ tactus aratro est).
Poemele care se referă la Lesbia formează o parte distinctă, cam un sfert din volumașul (libellus) de nimicuri (nugae) (Poemul 1) care ni s-a păstrat de la Catul. Nimicuri nu pentru că nu ar avea valoare, dimpotrivă, ci pentru că, în spiritul poeziei alexandrine și al începătorului ei, Calimah din Cyrene, μέγα βιβλίον μέγα κακόν („O carte mare e un rău mare.”). Nimicuri pentru că nu sunt poezie epică (ἔπος), nu sunt Homer. Și totuși câtă magie se transmite cititorilor prin intermediul semnelor scrise fără alte efecte speciale decât figurile de stil și aranjarea ritmică a sunetelor. Am scris acest articol care a tins să se umfle ca jertfa lui Calimah, în timp ce muza a rămas subțirică, mânat de dorința de a transmite cumva admirația mea pentru Catul, pentru felul în care reușește să își transforme flacăra pasiunii în poezie adevărată. Și poate, pe undeva, și din plăcerea de a traduce în metru original Poemele 5 și 85, care au fost pentru mine ca niște revelații pe vremea când eram și eu un biet elev de clasa a XII-a și mă bucuram și sufeream din dragoste. „În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată?”, cum zice Creangă, dacă aveți timp, sunt minunate aceste poeme și nici cartea nu e greu de găsit pentru un preț modic[14].
[1] Poemul 85, într-o traducere în metrul original: „Ură-i în mine şi-iubire. Tu-ntrebi de ce-aş face-o./ Nu ştiu, dar simt că-i aşa şi-aprig mă chinuiesc.”
[2] vide Ian Du Quesnay, Tony Woodman, Introduction în Ian Du Quesnay, Tony Woodman, The Cambridge Companion To Catullus, Cambridge University Press, 2021, pp. 1-6)
[3] Elegiarum Liber II, 34, vv. 87-88 (traducere în proză): „De-acestea chiar cântară scrierile desfrânatului Catullus prin care Lesbia este mai cunoscută decât însăși Elena.”
[4] „Ci limba mi se leagă și prin vine/ Un foc ascuns încet mi se strecoară,/ Îmi țiuie urechile și neguri/ Mi-acopăr ochii./” (Traducerea îi aparține lui Teodor Naum – Catullus, Carmina, traducere, studiu introductiv și note de Teodor Naum, ediție bilingvă. București, 1999)
[5] „Filologii se ceartă și procesul e încă pe rol.” (Horațiu, Arta poetică, v. 78)
[6] Metellus Celer fusese pretor cu un an înainte, în timpul agitatului consulat al lui Cicero, și unul dintre principalii aliați ai arpinatului în reprimarea conjurației lui Catilina.
[7] Poemul 68, vv. 17-18, traducere în proză: „nu-i suntem necunoscuți zeiței care amestecă în iubiri un dulce gust amar.”
[8] Urmez, în linii mari, cronologia lui E.T.Merril (Catullus edited by Elmer Truesdell Merrill, Boston, 1893).
[9] Poemul 92, vv. 3-4, traducere de Teodor Naum (op. cit.): „Tot astfel pot eu însumi să vorbesc,/ Căci o blestem toată ziua, dar să mor de n-o iubesc!”
[10] vide Francis Cairns, Catullus’ Basia Poems (5, 7, 48) în Francis Cairns, Roman Lyric. Collected Papers on Catullus and Horace, Berlin/Boston, 2012, pp. 6-12).
[11] „Cine-i fericit ca mine? Cine va mai spune oare/ Că decât viața asta mai doresc ceva sub soare?” (traducere de Teodor Naum, op. cit.)
[12] E.T. Merrill, op. cit., p. 193: Cf. Soph. Frag. 741 “ὅρκους ἐγὼ γυναικὸς εἰς ὕδωρ γράφω” etc.
[13] „Draga mea cu nimeni altul n-ar voi să se iubească/ Spune ea, decât cu mine, de-ar fi Joe s-o dorească!/ Dar ce spune ea, femeia, unui om aprins de dor/ Tu pe vânt s-o scrii mai bine și pe râul curgător!” (traducere de Teodor Naum, op. cit.)
[14] https://teora.ro/cgi-bin/teora/romania/mbshop.cgi?database=09&action=view_product&productID=0034&category=
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „O poveste de dragoste și ură” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
