Alexandru Ionașcu
Contradicția premiilor
Scandalurile în lanț privint premiile UNITER din primăvara care tocmai a trecut par să aducă în discuție, pe lângă chestiunea eticii, și problema premiilor sau cine ar trebui să le primească. Știm cu toții: în martie, o serie de actori au semnat o petiție prin care solicitau ca Senatului UNITER să-i retragă regizorului Andriy Zholdak nominalizarea la categoria ,,cel mai bun regizor’’ deoarece acesta ,,a comis de nenumărate ori abuzuri psihologice sau fizice în timpul repetițiilor, punând în pericol sănătatea fizică și psihică a actorilor.’’ Aceeași petiție prezenta și tipologia restrânsă a celor nominalizați, adică bărbați de vârsta a treia, în timp ce regizorii tineri și regizoarele sunt trecute cu vederea, precum și ignorarea teatrului independent. De aici a urmat o sarabandă de reacții. Regizorul Silviu Purcărete a publicat o scrisoare prin care anunța că se retrage de pe lista de premii, iar Andrei Șerban acuza corectitudinea politică și un nou ,,stalinism’’, așa cum ne așteptam din partea lui. Ca de obicei în discursul cultural de la noi, apelul la valoarea artei a sufocat nevoia de-a discuta despre nevoia de respectarea unei etici în lumea teatrului care să asigure siguranța fizică și psihică a lucrătorilor teatrali. Cerințele regizoarelor/regizorilor din noile generații sunt legitime, dar în acest text voi arăta că, la chestiunea reprezentării restrânse și elitiste mai există o alternativă – aceea de a refuza un premiu.
Cel mai cunoscut caz de refuz al unui premiu cinematografic este reprezentat de Marlon Brando, care în 1973 a refuzat premiul pentru cel mai bun actor în rol principal. La acea ediție a Oscarurilor, în locul lui a apărut pe scenă Sacheen Littlefeather – activistă pentru drepturile amerindienilor – care a citit o scrisoare în care legendarul actor își motiva refuzul: modul în care cinematografia hollywoodiană i-a reprezentat pe amerindieni. Dar un caz de refuz mai puțin cunoscut are loc în 1971, când George C. Scott refuzul premiul pentru cel mai bun actor din filmul Patton (1970). Pentru discuția noastră, interesante sunt motivele acestui actor cunoscut acum doar pentru două sau trei filme – cel mai celebru fiind, poate, rolul generalului instabil Buck Turgidson, un anticomunist patologic care nu are nicio ezitare în a porni un atac nuclear – din satira Dr. Strangelove. Înaintea festivităților de premiere, George C. Scott a cerut ca numele lui să fie retras de pe lista nominalizărilor. Motivația era faptul că actorul credea că actorii nu ar trebui să fie în competiție unii cu alții, de îndată ce fiecare rol este unic. Cum argumenta acest actor puțin cunoscut acum, festivitățile de premiere din lumea cinematografiei sunt aranjamente economice care îi transformă pe actori și actrițe în modele sociale aflate deasupra comunității, a căror imagine trebuie admirată sau urmată de restul oamenilor obișnuiți. Un premiu nu este doar un eveniment pentru fixarea de ierarhii (și, prin urmare, de avansarea unor ideologii, am spune acum), dar, mai important, înseamnă inventarea unor idealuri culturale care anulează alte posibile alternative privind captarea realității.
Implicația pentru teatrul sau cinematografia românească ar fi că, fie categoriile sunt extinse și sunt incluși actorii, actrițele și regizoarele tinere, teatrul independent sau amator fie asemenea premii sunt boicotate sau trecute cu vederea, în momentul în care vom recunoaște că ar trebui să admirăm un joc actoricesc în sine, nu să-l trecem printr-un eveniment socio-cultural cu dedesubturi economice sau ideologice.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Ionașcu „Contradicția premiilor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 