ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Adrian Oroșanu

Schiță pentru un muzeu al iubirii

Cătălin Pavel, Arheologia iubirii: de la Neanderthal la Taj Mahal, Editura Humanitas, București, 2019

Într-un episod al sitcomului american Teoria Big Bang, haiosul cuplu format din doi tineri oameni de știință, un doctor în fizică teoretică (Sheldon Cooper) și o specialistă în neurobiologie (Amy Farrah Fowler), se întâlnește într-un cadru romantic pentru a-și începe viața amoroasă. Mai precis, de ziua ei, Sheldon se hotărăște să-i facă lui Amy un cadou-surpriză despre care ea află de la prietenii lor comuni: „genitalele sale”. După câteva vorbe, ea recunoaște că știe care e surpriza. Sheldon o întreabă: „Ești de acord?”, la care Amy se apropie de el și-l sărută tandru. „Îmi pare rău, îi zice Sheldon, trăim într-o societate litigioasă. Am nevoie de consimțământul tău verbal.” Amy ciripește un „da”, însă Sheldon insistă: „Dă-mi voie să descarc repede un contract de pe internet.”

Scena e teribil de amuzantă, dar tot nu-ți vine să râzi cu toată inima: ca să nu îngrașe, gluma trebuie să piște. Adevărul este că avansul tehnologic, alternativa fertilizării in vitro, amalgamarea rolurilor parentale, discriminarea pozitivă fără discriminare și cuceririle agresive ale egalitarismului fac tot mai probabil un viitor scenariu în care jocurile riscante ale pubertății, ritualurile adolescenței și plonjonul cvasi-aleatoriu în viața matură de cuplu se vor încărca de atâtea reguli de securitate personală și proceduri operaționale încât vor ajunge de nerecunoscut. Dacă e să ne punem un minut pălăria pesimistă, viitorul arată rău; pare că suntem atât de diferiți de părinții și de copiii noștri, încât ceea ce generației mature de astăzi îi sună distopic poate fi pentru noua generație, dimpotrivă, utopic. Din prudență, ceea ce înțelegem noi astăzi prin iubire merită pus la păstrare nu doar în cărți, ci de-a dreptul într-un muzeu conceput pentru nepoții secolului XXII.

Schița unui asemenea muzeu poate fi ceea ce ne oferă Cătălin Pavel în cartea sa Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019): „probele efective, fizice, ale iubirii” (p. 12). Artefactele prezentate de autor într-o agreabilă neorânduială, după un criteriu general cronologic, sunt dintre cele mai diverse: de la schelete îmbrățișate, tăblițe de plumb, papirusuri, arhitectură sexiformă, vase pictate, reprezentări timid-erotice creștine ale protocuplului Adam & Eva, mausolee, graffiti erotice dezgropate la Pompei, lemnărie și oase nordice, rune cu „conținut explicit” (cum am zice noi azi), probe de silnicie dobrogeană medievală, până la motive erotice în arta modernă, obiecte antice restaurate de Agatha Christie, fetișuri în basorelief puse sub lupă de Freud și bucle de păr în morminte de soldați.

Cătălin Pavel face istorie în filigran de cea mai bună calitate, asezonată adesea cu fine observații din psihologia relației de cuplu sau cu scurte comentarii circumstanțiale cu rol de amuzament. Un neandertalian găsit în Kurdistanul irakian prezintă o lovitură la cap care l-a lăsat „cel puțin parțial chior de ochiul stâng. Cu urechea dreaptă nu auzea deloc, iar cu stânga doar ce-i convenea” (p. 28); despre „scrijelitorul anonim de măscări” de la Pompei, Pavel zice că nu se preocupa prea mult de „o nuanțare mai judicioasă a sentimentelor sale” și că uneori friza „mitocănia” (p. 191); iar scrisoarea unei grecoaice nemulțumite că bărbatul nu i se întoarce prompt dintr-un soi de retreat religios, ci „arde gazul prin Memphis”, e prilej de reflecție despre eterna „cicăleală” (p. 62). Aceste mici artificii narative ne apropie surprinzător de mult de personaje istorice sau chiar de simple persoane necunoscute, pe care altfel deferența ori indiferența ne fac să le privim ca pe niște exponate. Astfel, ni se spune d. ex. despre Freud că, pornind de la un roman mediocru pe teme arheologice, „și-a ascuțit tăișul săbioarei psihanalitice” (p. 302), și despre Shakespeare că arheologia nu poate confirma că „bardului i-au sfârâit călcâiele după cineva” (p. 303).

Un capitol tratează despre nici mai mult nici mai puțin decât „viața amoroasă a vikingilor din România”. De aici aflăm că românescul viteaz provine, prin intermediul unor forme slave, din scandinavul víkingr (p. 216), dar și că la Nufăru, în județul Tulcea, într-o așezare care a dăinuit vreo trei secole, vikingii nu doar își vor fi mânuit săbiile, ci vor fi îmbiat și niscaiva mândre locale cu diferite obiecte de chihlimbar (p. 218).

Asemenea flori presate în paginile istoriei sunt peste tot. Cătălin Pavel și-a restrâns programatic câmpul de analiză la iubirea erotică și, în cadrul ei, la câteva exemplificări, dar ne putem îngădui să visăm la o posibilă analiză sistematică a formelor iubirii, în genul morfologiei religiilor din Tratatul lui Mircea Eliade (Humanitas, 1992): iubiri uraniene, solare, lunare, acvatice etc. Am putea prelua acest gând entuziast al lui Eliade:

„Trebuie să ne obișnuim să acceptăm hierofaniile oriunde, în orice sector al vieții fiziologice, economice, spirituale sau sociale. În definitiv, noi nu știm dacă există ceva – obiect, gest, funcție fiziologică, ființă sau joc etc. – care să nu fi fost vreodată transfigurat în hierofanie, undeva, în cursul istoriei umanității. […] La un moment istoric dat, fiecare grup uman a transsubstanțiat, la rândul său, un anumit număr de obiecte, animale, gesturi etc. în hierofanii, și e foarte probabil că până la urmă nimic n-a scăpat acestei transfigurări continuate pe durata a zeci de milenii de viață religioasă.” (pp. 30 și urm.)

și, înlocuind „hierofanie” cu „erofanie” și „religioasă” cu „amoroasă”, am ivi o mitologie avântată a iubirii de la origini până în prezent.

INDICAȚII DE CITARE:

Adrian Oroșanu, „Schiță pentru un muzeu al iubirii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.