Adrian Oroșanu
Crede și nu cerceta
Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918–2023, Editura Humanitas, București, 2023, 460 pag.
Cercetătorul austriac Oliver Jens Schmitt s-a avântat să scrie o lucrare de sinteză despre Biserica Ortodoxă Română, în ciuda dificultăților insurmontabile presupuse de un asemenea demers: lacunele imense în cercetarea laică a istoriei mici și mari a BOR, lașitatea endemică a intelectualului autohton care refuză să se apropie critic de această temă, blocarea accesului la arhive pentru istoricul neafiliat, și multe altele. În pofida acestor dificultăți, Schmitt reușește să pună laolaltă un must-read care se citește ca o poveste de dragoste și ură în care, până una-alta, răul învinge. Trebuie făcută însă din capul locului distincția între, pe de o parte, tonul neimplicat, calm și distant pe care autorul deapănă istoria de iubire dintre BOR și statul român, și pe de altă parte, revolta și indignarea resimțite de cititor pe tot parcursul cărții.
Întregul demers al lucrării poate fi rezumat de acest imperativ plasat la sfârșitul postfeței: „BOR trebuie eliberată din ghetoul istoriei bisericești și considerată parte integrantă a istoriei moderne a României” (p. 420). Instinctul de supraviețuire și de propagare al conducerii BOR trebuie contracarat, ne spune autorul, prin eforturi susținute ale cercetătorilor români de a-și dezlipi ochii de hagiografii și abordări encomiastice și de a reda publicului istoria BOR „așa cum a fost”, nu așa cum ar vrea BOR să fi fost. Schmitt nu ezită să numească „ghetou” propaganda BOR, pentru că istoria iese mutilată din asemenea cosmetizări strict interesate ale faptelor precum „sfinții închisorilor”.
Autorul scoate în evidență poziția sa privilegiată față de cercetătorul autohton: „Majoritatea istoricilor români contemporani trăiesc în România și sunt dependenți de statul român. Prin urmare, este nevoie de curaj civic pentru a aborda subiecte care reprezintă un ghimpe în coasta celor puternici” (p. 415).
După Primul Război Mondial, România Mare a ratat șansa de a deveni un stat laic. Marea Unire de la 1918 și Constituția din 1923 au consolidat fuziunea dintre Stat și Biserică, în care bună parte din cler s-a alăturat partidelor politice, în continuitatea unei tradiții păguboase de care nu am scăpat nici azi: influența electorală de amvon. Astfel, în perioada interbelică, clerul s-a implicat în viața politică a tuturor partidelor, nu doar a celor cu tradiție democratică: „Creșterea militantismului politico-partizan, formarea forțelor paramilitare de partid, atât ale legionarilor, cât și ale cuziștilor, dar și ale Partidului Național Țărănesc, au fost susținute de clerici. Extremiștii de dreapta s-au întrunit încă de la începutul anilor 1920 în mănăstiri […]. Preoții binecuvântau steagurile mișcărilor militante, cum ar fi stindardele cu svastică ale cuziștilor” (p. 83). Toate curentele ortodoxiste, extremiste și antisemite din România interbelică s-au întemeiat cu sprijinul activ al clerului Bisericii Ortodoxe Române. Implicarea Bisericii în politică a atins la noi cote nemaiîntâlnite, culminând cu ocuparea de către patriarhul Miron Cristea a unor înalte funcții în stat: mai întâi în regența instituită pentru regele Mihai (1927-1930) și apoi ca prim-ministru sub dictatura regelui Carol II (1938-1939).
O mostră de oportunism și lipsă de coloană vertebrală este „întoarcerea armelor” (și) de către BOR la 23 august 1944. Dacă în anii 1941-1942 patriarhul Nicodim Munteanu numea Uniunea Sovietică „neamul celor fără de Dumnezeu”, „balaurul apocaliptic al bolșevismului” și „cuibul tuturor fărădelegilor” și îi acorda o medalie mareșalului Ion Antonescu (p. 177-8), în scrisoarea pastorală care a urmat evenimentelor din 23 august 1944 același patriarh vorbea despre aceeași URSS ca despre „marea noastră vecină”, „sora noastră mai mare întru dreapta credință” (p. 199). Aceeași piruetă ideologică a făcut-o, asemenea majorității clericilor, și Dumitru Stăniloae.
Una dintre lacunele de care vorbeam la început se referă îndeosebi la perioada 1965-1989, despre care nu există decât foarte puține studii, cele mai multe complet nesatisfăcătoare științific ori vădit părtinitoare. Verdictul lui Schmitt este necruțător: „Istoria BOR în epoca Ceaușescu nu poate fi scrisă pe baza cercetărilor existente” (p. 196). După 1989, BOR a scos din dezbaterea publică toate subiectele sensibile ale propriului trecut de conviețuire cu regimul comunist: „colaborarea ierarhilor și preoților cu regimul, delatorii infiltrați în BOR de către Securitate, tăcerea BOR în legătură cu numeroasele crime ale regimului, rolul ei în distrugerea celei de-a doua Biserici românești (adică Biserica Greco-Catolică), susținerea activă a politicii agrare comuniste (așa-numita colectivizare a agriculturii)” (p. 189). Se poate spune că BOR a luat notițe, în perioada comunistă, despre metodele de falsificare a istoriei: d. ex., a pus accent pe câțiva disidenți, dar a păstrat tăcerea asupra trecutului lor legionar ș.a.m.d.
Dumnezeul invocat în 1989 de revoluționari pe baricade nu e același cu dumnezeul Bisericii Ortodoxe Române, care era Nicolae Ceaușescu. Nu voi reproduce aici omagiile aduse cizmarului de Patriarhul Teoctist și de Sfântul Sinod până în preziua Revoluției (pp. 331-2). Întrucât se identifica în întregime cu regimul comunist, BOR a fost complet luată prin surprindere de izbucnirea Revoluției și nu a luat parte la ea.
La început de secol XXI, Biserica Ortodoxă Română a adăugat vechilor tare unele noi, cum sunt acapararea (și etalarea) de putere financiară ori corupția la nivel înalt. Se poate face o distincție între patologia parazitară și patologia canceroasă a statului român în relația sa cu BOR. Pe de o parte, structurile Bisericii sunt omniprezente la toate nivelurile societății, ca o lipitoare mintală atașată tuturor evenimentelor importante ale vieții: naștere, căsătorie, sărbătoare, moarte etc. Pe de altă parte, aceleași structuri sunt cele care ne mistuie la nivel comunitar, ca o tumoră, resursele de inteligență și de creativitate.
INDICAȚII DE CITARE:
Adrian Oroșanu, „Crede și nu cerceta” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 