Alexandru Ionașcu

         

De obicei, atunci cînd se discută despre teatrul antic, nu prea se menționează teatrul latin, exemplele oprindu-se asupra marilor tragici greci – Euripide, Sofocle, Eschil. Dramaturgia produsă-n Roma antică are o particularitate interesantă: cele mai multe piese, atât tragedii (teatrul preferat vreme de două milenii de cultura occidentală), cât și comedii, au ca subiect Grecia antică. Ennius și Plaut, Seneca și cine-a mai scris teatru prin Roma antică își plasează dramaturgia în Grecia antică, personajele lor au nume grecești și piesele respective sunt pline de referințe mitologic-literare din Grecia clasică. Deși comportamentele, mentalitățile ne pot informa că avem de-a face cu o altă civilizație, tot ce înseamnă zei, personalități – mitologice sau nu, evenimente, totul provine din Grecia antică. Cu o singură excepție. O tragedie puțin cunoscută, obscură, probabil atât de obscură încât ar trebui să fii un adevărat filolog tocilar pentru a o descoperi și citi. Se numește Octavia și nu cunoaștem autorul, deşi multă vreme a fost atribuită omului de stat Lucius Annaeus Seneca (4 î.Hr. – 65 d.Hr.). Însă, în ceea ce privește tragediile antice, vă asigur că această piesă este de-un tragism curios, de neimaginat nici măcar în cazul celei mai absurd-dubioase legende mitologice din Argolida. Dar întâi, puțin context.

Spre deosebire de tragedia Greciei antice care avea o preferință pentru mitologie, această tragedie își respectă subiectul roman până la capăt. Octavia este un personaj real, ceea ce vrea să spună că a existat cu adevărat. Fiica împăratului Claudiu și a Messalinei, Octavia ar fi trebuit să aibă un destin extraordinar, doar putere și privilegii, o viaţă fără nicio grijă. Asta dacă tatăl ei nu murea în condiții obscure și nu era obligată să se mărite cu succesorul. Iar acel succesor nu era Nero. Ceea ce nu ar fi fost o problemă (dacă se poate spune asta atunci când ești aristocrație, dar ai nenorocul de-a avea un împărat care nu mai are nevoie de niciun fel de introducere), dacă Nero nu se îndrăgostea de o altă favorită pe nume Poppeea. Marginalizată, Octavia a fost exilată pe-o insulă pustie și ucisă. O viață deloc pe măsura privilegiile cu care se născuse. Piesa începe direct cu monologul protagonistei plângându-și viața amară și nașterea ei fără de noroc. Vreți să aflați cât de mult nenoroc a avut, ce existență dureroasă a dus încă din prima zi? Priviți:

,,Cu o coamă de foc, şi privirii redă / Universu-nsorit! / Istovită de multele nenorociri, / Jeluirea de fiecare zi reîncepe-o…’’[1]

Multă neşansă, sigur, dar Octavia nu este singură, tânguirile ei fiind dublate de doica ei, un fel de personaj dramatic inspirat de teatrul senecan. Oare doica are sfaturi bune şi/sau ştie cum ar putea ieşi din pericolul în care se află? Nu chiar. Doica îi reaminteşte de ce locul ei la curtea imperială este-n pericol:

,,Se zbuciumă, sărmana: nu ştie, în durere, 
Să-şi tăinuie mînia; de soţu-i nemilos,
Într-una se ascunde; cu-aceeaşi duşmănie,
Ce-o mistuie într-una, bărbatul îi răspunde.’’[2]

De cealaltă parte, rivala Poppeea are propria ei doică şi situaţia ei este prezentată de un alt cor, Octavia fiind prima tragedie latină care pune faţă-n două părţi, corul şi doica Octaviei vs. Corul şi doica Poppeei două grupuri cu interese opuse, unul va ieşi învingător şi va intr-n graţiile împăratului, cealaltă partidă va pierde. Ce spune Poppeea? Povesteşte un coşmar care pare să fie o aluzie la moartea lui Nero, ceea ce ar dovedi că nu Seneca, aşa cum s-a crezut multă vreme, a scris această tragedie. Seneca este constrâns să se sinucidă în anul 65 e.n., iar Nero este înlăturat şi se sinucide în 68 e.n. Visul Poppeei descrie ceva de genul:

„Dar năvăleşte-n casă, cuprins de nebunie,
Chiar Nero, şi-şi împlîntă-n gît cumplita spadă.’’

Istoricii latini au descris moartea lui Nero chiar cu asemenea detalii, ultimul reprezentant al dinastiei Iulia-Claudia, prima dinastie imperială romană. Şi mai interesant este că, în actul III, apare umbra Agrippinei, mama lui Nero ucisă din ordinul acestuia prin îmbarcare pe un vas pregătit în aşa fel încât să se scufunde la scurt timp după înălţarea pânzelor. După ce îşi plânge de rigoare moartea ei şi a celorlalţi membri ai familiei, Agrippina declamă ceva precum: ,,Îşi va întinde singur vrăjmaşilor grumazul.’’ Cele două femei reuşesc performanţa de-a prezice cu aceleaşi detalii moartea altui personaj istoric, o foarte bună dovadă că tragedia Octavia este scrisă după moartea lui Nero, probabil în timpul dinastiei ulterioare a Flavienilor. Nero însuşi este un personaj în această tragedie şi are un dialog contradictoriu cu Seneca-personajul, ceea ce arată că Seneca persoana reală este primul autor postmodernist dacă într-adevăr a fost autorul tragediei. Nero crede că un Cezar trebuie să fie temut de supuşi (evident, nu ne aşteptam la altceva), mai ales că şi August, fondatorul imperiului, a preluat frâiele Romei tot aplicând cruzime şi orice mijloc posibil pentru a se impune în războaiele civile – nimic remarcabil aici, exemplu tipic de tiranie samavolnică. Seneca îi răspunde că prudenţa şi clemenţa sunt cea mai bună filosofie a unui suveran: ,,Cînd faci tot ce se cade, nu tot ce poţi – eşti vrednic!’’Cum ar spune şi unchiul Ben, cu o mare putere vine şi o mare responsabilitate.

Octavia este un personaj original în istoria teatrului clasic. Deşi se ghidează după rigorile stoicismului filosofic de resemnare în faţa sorţii şi o purtare demnă în faţa dificultăţilor, avem de-a face cu un personaj condamnat de la începutul până la sfârşitul piesei morţii inexorabile, fără nicio posibilitate de-a scăpa, de-a reacţiona. Iar asta în ciuda rangului aristocratic de împărăteasă tânără. Nu doar că nu poate evita exilul şi moartea, dar rangul ei social nu-i dă nici măcar posibilitatea de-a încerca să se răzbune, un personaj complet diferit de tragedia greacă a răzbunării unor personaje ca Medeea. Sigur, nici dacă ar fi fost lăsată-n viaţă, Octavia nu ar fi avut un rol prea mare, viaţa ei fiind restrânsă la obligaţia de-a aduce urmaşi la tron, aşa cum spune corul partizanilor ei. Lipsită şi de această posibilitate, nu mai poate încerca decât o interesantă evaziune poetică: se imaginează o privighetoare:

,,Cu uşoarele pene-nzestrată, zburam
De dureri, de cruzimea sădită-n oameni
Şi de moartea ce ei mi-au menit-o – departe!
În pădurea pustie, stingher legănată […]’’

Pentru o piesă atât de apăsătoare, Octavia nu e lipsită de momente amuzante. Doica Poppeei crede că, dacă stăpâna ei şi-a visat amantul plin de sânge, asta nu poate însemna decât că va fi pace, iar Poppeea în Tartar însoţită de soţul ei ucis înseamnă, cu siguranţă, că, de data aceasta, mariajul ei cu noul împărat va fi unul fericit şi îndelungat. Fără îndoială, autorul anonim fie avea un simţ al umorului aparte, fie avem de-a face cu probabil una din cele mai slabe preziceri din istoria prezicerilor ratate. Ce ar mai fi de spus despre o tragedie atât de puţin cunoscută şi de întunecată fără de speranţă? Cei mai mulţi dintre noi ştim că, dacă nu ai vreo influenţă socială, şansele tale de-a fi victimizat/ă de cei puternici cresc simţitor, însă această tragedie în cinci acte concentrate cu autor anonim ne arată că, şi dacă ai eşti bine plasat/ă social, tot vei deveni o victimă a celor mai puternici decât tine. Dacă ai crezut vreodată că literatura este o evadare din realitatea banală şi fără sens, cenuşie şi nedreaptă, ei bine, singura tragedie latină cu subiect roman Octavia nu este o lectură pentru tine.

---

[1] Terenţiu. Seneca. Teatru, în româneşte de Nicolae Teică şi Ion Acsan, prefaţă şi note de Eugen Cizek, Bucureşti: Editura pentru literatura, 1966, p. 283.

[2] Idem, p. 285.

Imagine: Poppaea Brings the Head of Octavia to Nero by Giovanni Muzzioli (1876)

---