Horia Vicențiu Pătrașcu

Anumite origini ale cuvintelor se leagă de o anumită spiritualitate și sunt destul de greu de înțeles la prima vedere, dacă urmăm un semantism de primă instanță. În plus, este foarte interesant să sesizăm existența unor diferențe ale etimonului aceluiași cuvânt în diferite limbi, diferențe care susțin ipoteza diversității raportărilor la unul și același fenomen. Anticipând puțin, faptul că verbul a vindeca trimite, în română și în italiană (guarire), la luptă, răzbunare, pedeapsă, răscumpărare, iar corespondentul său englezesc (heal) sau german (heilen) trimit la întreg (dintr-o rădăcină proto-indoeuropeană: *kailo- întreg care în engleză a dat și whole, iar în germană alles) înseamnă că una și aceeași experiență (a bolii și a vindecării) este trăită, receptată și valorizată diferit în funcție de un anumit context cultural sau spiritual.

O confirmare a faptului că există un semantism de ordin spiritual, de ordinul sentimentului cu care o comunitate se raportează la o anumită experiență ne-o dă faptul că sinonimul pentru vindecare, a tămădui – venit pe o cu totul altă filieră, mai precis din maghiară támad înseamnă același lucru – a ataca, a lua cu asalt, a bombarda. Pe undeva, se păstrează și în zilele noastre această semnificație belicoasă a vindecării în expresii ca „doză de atac” sau „tratament agresiv”. Sau în expresia „a se lupta cu boala” sau chiar în agonie (agon – luptă).

De unde și până unde această asociere dintre vindecare și război, pedeapsă răzbunare? Putem presupune că este o reminiscență a unei foarte vechi înțelegeri a bolii ca o răpire a „spiritului” sau sufletului celui bolnav de către un duh rău intenționat pe care „vindecătorul”, prin diferite tehnici de tip șamanic, îl căuta, printr-o „călătorie spirituală” – o transă extatică indusă prin anumite substanțe halucinogene sau / și printr-un dans ritualic – și împotriva căruia ducea o luptă cruntă pentru retrocedarea sufletului răpit. În cazul fericit, al izbânzii, bolnavul primea – grație acestui războinic vindecător – sufletul înapoi și se însănătoșea. De altfel, și în mult mai răspânditele tehnici magice de însănătoșire – unele care s-au prelungit până aproape de zilele noastre – există credința că boala este produsă de cineva (fie prin deochi, fie printr-o altă abordare magică – farmec, vrajă, blestem, „legătură”), motiv pentru care boala trebuie combătută fie printr-o acțiune contrară (descântec, dez-legare), fie printr-o pedepsire / lovire sau distrugere a unui obiect sau a unei făpturi care simbolizează „cauza”, recte persoana care a declanșat boala („țapul ispășitor”). În cazuri mai dramatice – o persoană reală, în carne și oase, este acuzată că a provocat boala într-un anumit individ și este pedepsită exemplar, mergându-se până la uciderea ei (în Europa această credință a persistat până în apropierea modernității – vânătoarea de vrăjitoare).

Consider că explicarea etimologiei vindecare – vindicare ca o preluare a unei semnificații prezente într-o utilizare destul de marginală și rară a cuvântului vindex cu sensul de răscumpărător sau garant (vezi aici) este problematică pentru că nu justifică de ce doar în limba română s-a produs această deplasare de sens (toate celelalte limbi latine păstrând sensul originar al cuvântului vindicare – răzbunare, revendicare) și pentru că, dacă o acceptăm, nu putem înțelege de ce și în alte limbi (am văzut exemplul din italiană) există cuvinte care asociază însănătoșirea unui act războinic.

E foarte interesant că în terapeutica bolilor spirituale – paradigma luptă-însănătoșire rămâne fundamentală: suferința sufletească (dar deseori și trupească) este cauzată de un duh rău sau de Diavolul însuși cu care ascetul trebuie să poarte un neîncetat război.

Extrapolând, nu putem oare deduce din această asociere și atracția -pare-se nevindecabilă –  pe care o exercită războiul asupra oamenilor – cel puțin în anumite culturi? Să stea la baza acestei fascinații credința profundă, ascunsă, inconștientă, care ține de gândirea noastră magică – anume că răul pe care-l trăim (sărăcie, mizerie, foamete, mortalitate) este întotdeauna determinat de cineva, exterior nouă (o comunitate, un grup, o persoană) și că putem ieși din el doar dacă-l pedepsim exemplar până la eliminare pe cel care ne-a „furat” sufletul (poporului / națiunii, de exemplu) prin tot felul de acțiuni care mai de care mai oculte?

Mai adaug că etimonul cuvântului boală este o veche rădăcină indoeuropeană *bhel- care înseamnă a umfla, a sufla, dar și a arde, a străluci puternic și care se poate referi la fel de bine la anumite manifestări somatice ale bolii (umflarea corpului, respirație accelerată sau rărită), dar la fel de bine poate trimite și la agenții „aerieni”, la „duhurile” nevăzute (duh înseamnă atât vânt, cât și respirație) responsabile de producerea bolii. Să nu uităm că aerul, pneuma era considerat a fi mediul de transmitere a energiilor magice, „suportul” (i)material al intenționalității de tip magic cât și al contracarării ei, tot de tip magic. Lupta cu duhurile rele care au răpit sufletul celui bolnav era o luptă „aeriană”, dusă în „văzduh”, printr-o călătorie șamanică „în lumea de dincolo” sau prin diferite incantații – unde cuvântul rostit sau sunetele emise aveau, datorită faptului că împărtășeau cu ele aceeași substanță „pneumatică”, certe proprietăți terapeutice.

Sursa imagine: aici